Maya s-a întors spre el, legănând-o pe Lili în brațe. Copila dormea adânc, cu mânuța prinsă de bluza ei.
— Ce vreți să-mi spuneți? a întrebat ea, fără să-i evite privirea.
Nathaniel părea alt om. Nu mai era miliardarul rece, care vorbea doar prin comenzi și reproșuri. Avea cearcăne sub ochi și o nesiguranță care nu i se potrivea deloc costumului scump.
— Nu am mai auzit-o dormind atât de liniștit… de când… de când mama ei a murit, a spus el, cu voce joasă.
Maya a simțit un gol în stomac. În casa aceea nu se vorbea despre mama lui Lili. Nu existau fotografii. Doar tăceri și pereți goi.
— Îmi pare rău, a spus ea, și chiar o spunea sincer.
Nathaniel a făcut un pas înăuntru.
— Nu ești doar o servitoare. Și dacă ți-am spus asta… e pentru că m-am temut. M-am temut că o să-mi ia cineva locul. Că o să o iubească altcineva mai mult decât mine. Dar… ea deja a ales. Te-a ales pe tine.
Maya a simțit un nod în gât. Nu venise acolo pentru afecțiune. Nu voia mila nimănui. Dar în ochii acelui bărbat a văzut, pentru prima dată, adevăr.
— Nu vreau locul nimănui, domnule Blake, a spus ea. Dar nu pot să nu răspund când un copil plânge.
— Atunci rămâi. Nu doar ca bonă. Rămâi ca… cine ești tu pentru ea.
**
A doua zi, doamna Delaney a plecat. Iar Maya a fost mutată într-o cameră alăturată celei a lui Lili. Iar peste săptămâni, și-a dat seama că Nathaniel nu mai bătea la ușă doar pentru copil.
Bătea pentru că începea să înțeleagă… că în casa lor apăruse, în sfârșit, căldura.
Și sursa era Maya.
