Daniel a ridicat paharul, dar vocea lui era calmă doar la suprafață.
— Știți cu toții cine este Isabela, nu? a început el. Femeia cu zâmbetul cald, care azi a cărat cutii, a împăturit șervețele și a fost așezată în spate, lângă personal. A fost tratată ca o asistentă, o angajată… ca o străină.
Lumea a început să murmure. Oamenii întorceau capul spre mine. Eu stăteam nemișcată, cu șervețelul în mâini și rochia pătată de șampanie.
— Isabela nu este angajată, a continuat Daniel, privindu-i direct pe părinții și sora lui. Este logodnica mea. Femeia pe care o iubesc. Femeia care m-a învățat să fiu recunoscător. Să lupt. Să văd omul, nu statutul.
A făcut o pauză și a coborât de pe scenă, traversând sala până la mine.
— Și da, chiar dacă vine dintr-o familie modestă, Isabela are o demnitate pe care, sincer, mulți dintre noi am uitat-o. A fost tratată azi ca o servitoare, dar merită să fie tratată ca regina serii.
Apoi, în fața tuturor, și-a scos batista din buzunar și a șters pata de pe rochia mea.
— Dacă e cineva care merită să servească tortul, a spus el cu un zâmbet, atunci suntem noi toți. Ei bine, eu încep.
Și, spre șocul tuturor, Daniel a mers la bucătărie. A luat primul platou cu felii de tort și a început să le servească invitaților, unul câte unul.
Unchi, mătuși, prieteni de familie – toți au amuțit. Carina s-a așezat brusc. Viviana a sorbit din pahar, evitând privirile.
Eu? Am stat în picioare. Apoi m-am dus la Daniel. Și i-am spus doar atât:
— Mulțumesc. Pentru că n-ai lăsat lumea lor să ne frângă.
— Nici n-ar fi putut, a spus el. Lumea lor e mică. Noi construim alta.
