Soacra mea m-a lovit în fața soțului meu. Și a doua zi, s — a trezit singur-am lăsat un apartament gol unde nu mai aveam loc.
– Târfă obraznică! Irina Viktorovna a strigat tare și furios, încruntându-se furios.
Mâna ei a tras rapid în capul Natashei și o palmă răsunătoare pe ceafă a sunat ca o împușcătură în spatele mesei. Natasha a sărit surprinsă și și-a aruncat lingura pe farfurie. Un val de amărăciune și furie a copleșit — o instantaneu-acesta nu a fost primul atac al soacrei sale, dar a fost prima dată când a ajuns la un atac fizic.
Irina Viktorovna a considerat-o pe nora ei o persoană fără valoare. Natasha, calmă, inteligentă și sofisticată, a exasperat-o cu bunele ei maniere și maniere sociale. După ce a lucrat toată viața ca depozitar la un depozit de legume printre băutori și foști prizonieri, Irina Viktorovna a văzut în nora ei o „”””””””doamnă”””””””” pe care o disprețuia profund.
Această atitudine a devenit deosebit de acută după ce fiul ei și — a pierdut slujba și nu a mai putut plăti pentru un apartament închiriat-apoi s-au mutat cu ea. Din acel moment, a început adevărata răbdare… Natasha a încercat să se împace cu soacra ei, dar când soțul ei, iubit anterior, a început să-și răsfețe mama și să se transforme treptat într-un tiran însuși, a început să se gândească să scape din toată această situație.
Și Irina Viktorovna însăși i-a sugerat soluția. Înainte de asta, Natasha s — a supărat pe Volodya-stătea din nou în fața ei cu o față indiferentă, în pantaloni noi pătate de pete grase. Supa, pe care a scăpat-o accidental pe podea în timp ce spunea ceva despre muncă.
– Acum curăță totul singur! Strigă Natasha cu o voce spartă.
În acel moment, Irina Viktorovna și—a lovit Nora cu toată puterea, condusă de furia maternă. Nu a putut lăsa această fată fragilă să-și umilească propriul fiu!
Văzând expresia de pe chipul soției sale după lovitură, Volodya a râs brusc cu voce tare și, adresându-se mamei sale, a spus prin râs:
– Mamă, ești doar un erou! Uită-te la ea! Este ca și cum ai fi într-un film de comedie! Natasha, ești ca un pui speriat care a fost dat afară din biban!
Râsul acela a fost ultima picătură. Lacrimile se rostogoleau deja pe obrajii Natashei în timp ce ieșea din casă, aproape înainte de a-și putea pune pantofii, trântind ușa.
– Ei bine, aș plânge! La fel ca o fetiță! Volodya a sunat după ea și a ajuns la telecomanda televizorului.
Nici măcar nu a făcut o mișcare pentru a o opri sau cel puțin a întrebat—o ce nu era în regulă-nu i-a păsat.
„”””””””Se va întoarce, lasă— l să ia supa, – a spus el. „”””””””Mamă, nu te apropia de baltă!”””””””” Las-o pe Natasha să se descurce singură.
„”””””””Ai dreptate, Fiule, – a răspuns Irina Viktorovna. – Este încă tânără, prea impresionabilă… această domnișoară a fost întotdeauna răsfățată. Lasă — l să facă o plimbare, să se așeze-nu va merge nicăieri. Și mă auzi: nu o lăsa să te mai rănească! Înțeles? Ar trebui să fie un om responsabil de familie!
Bătându — și fiul pe umăr, Irina Viktorovna zâmbi mulțumită-ordinea în casă fusese restabilită.
O oră mai târziu, Natasha s-a întors de fapt. Era calmă, colectată. Fără să spună un cuvânt soțului și mamei sale, ea a intrat în bucătărie, a șters cu grijă podeaua, unde pisica Barsik luase deja masa și, neobservată de nimeni, s-a așezat într-un colț pentru a termina de citit cartea ei preferată.
Și a doua zi dimineață, Volodya și mama sa au primit o surpriză neașteptată.
Trezindu-se târziu, ca de obicei, Volodya s-a întins și s-a îndreptat spre bucătărie, visând la o ceașcă de cafea și ceva delicios. Dar imediat ce a deschis ochii, a observat că sufrageria era goală.
– Mamă! Ați decis să rearanjați? – A exclamat el nedumerit. „”””””””Unde este ceasul meu?”””””””” Unde e laptopul? Unde este Natasha oricum?
Irina Viktorovna tocmai se trezise, aruncând o haină peste ea.:
„”””””””Ce ceas, fiule?”””””””” Ce se întâmplă?
– Ceasul a dispărut de pe noptieră! Nu există laptop! Nici măcar nu am Telefon!
Amândoi s-au grăbit să caute în apartament. Pe lângă acele lucruri, adidașii noi scumpi ai lui Volodya și inelul său de aur, pe care de obicei îl lăsa pe masă înainte de a merge la culcare, au dispărut.
– Mamă, nu înțeleg nimic! Unde s-au dus toate lucrurile mele?! Strigă Volodya, începând deja să intre în panică.
– Poate am fost jefuiți? Irina Viktorovna gâfâi, devenind palidă. – Cum suntem încă în viață?!..
Volodya și Irina Viktorovna alergau din cameră în cameră, cu părul vâlvoi și ochii injectați de panică. Ușa nu fusese forțată. Nicio fereastră spartă. Nicio urmă de efracție. Și totuși, toate lucrurile lor de valoare dispăruseră – inclusiv ceva mai important decât toate obiectele…
Natasha.
— Trebuie să sunăm la poliție! — răcni Irina Viktorovna. — Ne-au jefuit, ne-au spart casa în timp ce dormeam ca niște idioți!
— Cu ce să sun, mamă?! Mi-a luat și telefonul!
În acel moment, Volodya observă o foaie albă, așezată perfect pe masa din sufragerie. Cu scrisul caligrafic al Natashei. O atinse cu degetele tremurânde, simțind cum stomacul i se strânge.
*„Dragă Volodya,
Nu mi-ai spus niciodată că te-ai schimbat. N-a fost nevoie — am văzut.
Nici nu mi-ai cerut iertare — ai râs.
Ai fost martor tăcut al unei lovituri și ai ales să aplauzi, nu să mă protejezi.Așa că am luat doar ce era al meu.
Ce am cumpărat cu banii mei. Ce am câștigat cu munca mea. Ce am adus în viața ta când tu n-aveai nimic.Și, pentru liniștea ta: nu, n-am fugit. Am plecat.
Sunt într-un loc unde nu există palme, ridicări de ton sau râsete peste umilința altora.
Sunt liberă.Să nu mă cauți. N-o să mă mai găsești.
Cu sinceritate,
Natasha.”*
Volodya simți cum i se taie genunchii. Se prăbuși pe canapea, cu foaia tremurând în mâini. Nu mai putea respira. O ușă pe care nu credea că o va închide vreodată se închisese cu un ecou surd în sufletul lui.
Irina Viktorovna, privind foaia pe furiș peste umărul fiului, îngăimă:
— O să se întoarcă… sigur se întoarce. Nu are unde să se ducă.
Dar chiar și ea, în toată aroganța și disprețul ei, simțea acel nod în stomac. Pentru prima dată în viață… îi era teamă.
Pentru că Natasha chiar nu mai avea nevoie de ei.
Trei luni mai târziu.
Un plic anonim sosește la fostul apartament, acum gol. Un vecin i-l înmânează lui Volodya, curios.
Înăuntru — o singură fotografie.
Natasha, într-un alt oraș, zâmbind larg într-o cafenea, alături de două femei și un bărbat. Erau îmbrăcați elegant, radiind liniște și bucurie. Pe spatele pozei, un mesaj scurt:
„Adevărata familie nu ridică mâna, ci sufletul.”
Volodya n-a mai râs niciodată la fel.
Iar Irina Viktorovna a început, în sfârșit, să-și spele singură podeaua.
