Medicii îi mai dăduseră bătrânei doar câteva ore de trăit. În aceste ultime ore, singura persoană lângă ea era o asistentă medicală. Dar, pe neașteptate, aceasta observă ceva straniu la pacientă… 
— Fiică dragă, rămâi cu mine… — șopti femeia în vârstă, întinsă pe perna albă ca zăpada. Ochii ei obosiți încă păstrau o scânteie de speranță. — Nu mai am pe nimeni pe lumea asta. Nici soț, nici copii. Sunt singură…
Infirmiera se aplecă mai aproape și îi prinse cu grijă mâna. Femeia zâmbi slab, ca și cum și-ar fi dozat puterile. Salonul era cufundat în tăcere.
— Odinioară, știi, viața mea era cu totul diferită… — începu bătrâna, ca și cum ar fi deschis ușa spre un trecut îndepărtat. — Am fost fericită. Trăiam frumos, iar soțul meu mă adora. Zilele păreau nesfârșite, pline de lumină… — pe buze îi flutură o umbră de zâmbet. — Dar copii nu am avut niciodată. Am tot amânat, ne spuneam mereu: „Avem timp…” Apoi a fost prea târziu.
Respira adânc, iar vocea i se stinse încet:
— Și uite așa se întâmplă că atunci când va veni clipa mea, nu va fi nimeni să mă plângă sau să-mi aprindă o lumânare. Voi pleca de parcă nici n-aș fi existat vreodată…
Inima asistentei tresări. Se așeză pe marginea patului, strânse mâna tremurândă a bătrânei și înțelese brusc că femeia nu se temea de moarte, ci de singurătate.
— Aș vrea să adorm puțin… Sunt atât de obosită… — murmură pacienta, închizându-și pleoapele.
Asistenta se ridică încet, gata să iasă pe vârfuri. Dar, dintr-odată, observă ceva ciudat la corpul femeii. Privirea i se lărgise de șoc. Fără să mai stea pe gânduri, alergă panicată pe coridor să cheme medicul…
