Continuarea cea mai interesantă urmează. Rămâneți cu noi pentru a afla ce s-a întâmplat. Și nu uitați să apreciați și să vă abonați ca să nu pierdeți povestea!Într-o clipă, aerul din cantină deveni greu, ca înaintea unei furtuni. Elena păși în față, calmă, dar cu o precizie care îngheță sângele în vinele celor din jur.
— „Ți-ai dorit spectacol, Dario. Privește bine, că nu o să uiți niciodată.”
Cu o mișcare abia vizibilă, își întinse palma în aer. Ceva invizibil, dar terifiant, parcă se prăvăli peste sala de mese. Farfuriile zăngăniră. O briză rece trecu printre mese, deși toate ferestrele erau închise.
Dario râdea încă, dar râsul i se transformă într-o grimasă, când picioarele i se înmuiară brusc. Se prăbuși în genunchi, ca tras în jos de o forță nevăzută. Ochii i se măriră de panică.
— „Ce… ce naiba faci?!” îngăimă el.
— „Asta e doar gravitația. Ușor ajustată”, spuse Elena, fără să clipească.
Toți ceilalți se ridicară de pe scaune, dar se opriră brusc când mesele începură să vibreze ușor. Luminile pâlpâiră. Fereastra din spatele Elenei se aburi instantaneu, iar pe sticlă se formă un simbol ciudat, ca desenat cu gheață.
Un profesor deschise ușa cantinei, dar rămase în prag, cu gura căscată. Parcă nici nu mai putea păși.
Elena privi în jur, apoi se aplecă spre Dario, care tremura la picioarele ei.
— „Ți-am spus că nu mă joc. Dacă vrei război, îl poți avea. Dar e ultimul tău avertisment.”
Se întoarse și, într-o liniște totală, ieși din sală. Ultimul lucru pe care l-au văzut toți a fost cum podeaua se crapă ușor acolo unde pășise, ca și cum locul refuza să-i mai susțină greutatea.
După aceea, Dario a lipsit trei zile de la școală. Nu a mai cerut „taxe de protecție” nimănui.
Iar despre Elena Dumont… începuseră zvonurile.
Unii spuneau că e telekinetică.
Alții, că fusese antrenată într-un program secret al guvernului.
Cei mai superstițioși – că nu e om.
Dar un lucru era sigur: nimeni n-a mai îndrăznit să-i verse vreodată supa pe genunchi.
