Nina urca cu greu scările, strângând în palmă cheile garsonierei lor. Era epuizată. De șase ani ea și Luca locuiau în acest bloc ponosit de la marginea orașului. Șase ani de economii pentru ceva al lor și tot nu strânseseră suficient.
— Bună, soare, — îi zâmbi Luca, ca de obicei. — Cum a fost la muncă?
— Un coșmar, — își scoase Nina geaca. — Și tu?
— Toate bune, — spuse el. — M-a sunat mama, ne invită la cină duminică.
Nina încremeni cu geaca în mână. Nu iar… Vizitele la soacra ei erau un chin. Întotdeauna găsea ceva de reproșat.
— O să înceapă iar cu Lara? Cum se descurcă ea minunat și noi… nimic? — întrebă Nina încet.
— Nu o asculta, — îi răvăși părul Luca. — O să ne mutăm curând, vei vedea.
Nina tăcu. „Ne mutăm curând” — de câte ori auzise asta? Și totuși banii nu ajungeau niciodată.
Duminică, Maria, soacra, deschise ușa cu un zâmbet acru.
— Iată-i pe tinerii însurăței, — spuse ea, privindu-i critic părul Ninei. — Ce e cu coafura asta?
— Mamă, te rog… — interveni Luca, descălțându-se.
— Ce-am spus rău? — ridică din umeri Maria. — O femeie trebuie să aibă grijă de ea. Lara arată mereu impecabil.
Lara, așezată în sufragerie cu fetița în brațe, îi zâmbi Ninei superior. După divorț, se întorsese la mama și acum era considerată un model.
— Bună, Nina, — spuse dulce. — Te-ai cam subțiat. Nu mai aveți bani de mâncare bună?
Nina se așeză la masă în tăcere, înghițind ironiile. Luca, stânjenit, nu o apăra. În fața mamei, redevenea fiul ascultător.
— Și încă nu ți-ai găsit un loc de muncă serios? — continuă Maria. — Lara lucra la bancă!
— Nina are un job bun, mamă, — îndrăzni Luca.
— Bun? — Maria pufni. — Cu banii ăia nu hrănești o familie.
În drum spre casă, au tăcut amândoi. Luca a deschis televizorul, Nina s-a dus în bucătărie. Aceeași rutină, aceeași liniște apăsătoare.
A doua zi, telefonul a sunat.
— Doamna Nina Ionescu? Sunt notarul. Am vești despre moștenirea de la mătușa dumneavoastră Antonia.
— Moștenire? — Nina rămase fără grai.
— Ați primit un apartament cu două camere în cartierul Central. Puteți veni mâine după acte.
O cuprinse un amestec de uimire și bucurie. Un apartament al lor, într-o zonă bună!
Seara, când Luca a ajuns acasă, ea i-a spus cu emoție:
— Luca, mătușa mi-a lăsat un apartament. Două camere, într-o clădire de cărămidă, cu multă verdeață.
Au îmbrățișat-o, visând deja la viața nouă. Au început renovările. Nina căuta meșteri, compara prețuri, Luca lucra suplimentar pentru a acoperi costurile. Economiile se topeau rapid.
Sâmbătă, cineva a sunat la ușa noului apartament. Nina, cu cârpa în mână, a deschis. Maria a intrat nepoftită, urmată de Lara cu fetița.
— Am venit să vedem ce-ați făcut aici, — spuse Lara.
Maria a criticat totul: gresia, culorile, mobilierul.
— De ce ați pus gresie scumpă? — a clătinat din cap. — Era mai practic ceva ieftin.
— Mie îmi place, — răspunse Nina.
— Pe tine nu te întreabă nimeni, — replică Lara. — Luca locuiește aici, nu doar tu.
Nina a strâns din dinți. Încă puțin și totul se va schimba.
În ultima zi în chirie, Luca a plecat devreme.
— Mâine dormim acasă, — i-a spus la plecare.
Nina a făcut curat, a spălat geamurile, bucuroasă. A bătut cineva la ușă. Când a deschis, Maria era pe prag cu o geantă mare în mână.
Maria părea hotărâtă. Nu mai era zâmbetul ironic de altădată. Era serioasă, rece, aproape autoritară.
— Bună, Nina. Am venit să las câteva lucruri. De mâine ne mutăm și noi cu voi.
— Cum adică „noi”…? — întrebă Nina, simțind cum i se scurge sângele din obraz.
— Eu, Lara și fetița. Luca mi-a spus că aveți loc. Și că aici o să fie mai bine pentru copil. În plus, știi și tu… Lara are nevoie de ajutor.
— Luca ți-a spus…? — șopti Nina, nevenindu-i să creadă.
Maria deja pășise înăuntru, fără să aștepte invitația. Și-a lăsat geanta în hol și a aruncat o privire în jur, aprobând din cap:
— Mai bine decât m-am așteptat. Mă bucur că te-ai gândit la noi.
**
Seara, când Luca a intrat în apartamentul gol, Nina stătea pe podea, cu spatele lipit de perete și privirea pierdută.
— Mamă a venit azi, — spuse ea calm.
Luca clătină din cap, evitând privirea ei.
— Știu. I-am spus că poate veni câteva zile. Până găsesc și ele ceva… Nu putem să le lăsăm așa. Lara e singură, cu un copil. Și mama… mama a fost mereu acolo pentru mine.
Nina nu a spus nimic. Doar s-a ridicat și a plecat în dormitor. A închis ușa, dar nu a încuiat-o. Nu încă.
**
În zilele următoare, apartamentul a devenit prea mic pentru atâtea pretenții.
Maria dădea ordine. Lara se comporta ca o regină neîncoronată. Luca… devenea tot mai absent.
Iar Nina simțea cum dispare, bucată cu bucată.
Până într-o zi, când s-a privit în oglindă și și-a spus:
— Apartamentul e al meu. Moștenirea e a mea. Eu am muncit, eu am tras. De ce accept să fiu oaspete în viața mea?
A luat o hârtie și un pix. A scris:
Luca, ai ales. Dar nu ai ales pe mine. Apartamentul rămâne aici. Eu, nu.
A doua zi dimineață, Nina a ieșit pe ușă cu o valiză mică și capul sus. A plecat spre garsoniera veche, cea pe care o urâse ani de zile. Dar acum… i se părea libertate.
**
📌 Luna următoare, Maria a încercat să-i însceneze abandon de domiciliu.
Dar documentele de moștenire erau clare. Casa era doar a Ninei.
Iar Lara? Plecase într-un alt oraș, cu alt bărbat.
Luca rămăsese singur. Târziu și gol.
💬 Dacă ai trecut vreodată printr-o relație în care te-ai simțit oaspete în viața ta, scrie în comentarii: „Îmi iau viața înapoi.”
💪 Povestea Ninei e a multora. Dar nu toate au curajul să se ridice. Tu ai.
