În brațele lui, pruncul plângea sănătos, dar ceea ce îi atrăsese privirea doctorului era un detaliu imposibil de ignorat: un semn distinctiv pe umărul drept, în formă de stea.
Îl mai văzuse o singură dată în viață. Pe propria lui piele.
Un semn de naștere moștenit de la mama lui, o trăsătură rară în familie — aproape un blestem genetic.
Și atunci, adevărul l-a lovit fără milă.
Copilul era al lui.
Privirea lui s-a întors spre Isabella, care îl privea cu ochi plini de lacrimi, dar nu de durere — ci de vină.
— Nu ți-am spus… pentru că am vrut să te protejez, a murmurat ea.
— Ai fugit… cu copilul meu?
— Am fost forțată. Tatăl meu m-a dus în Italia. A spus că vei renunța la mine dacă vei ști…
Doctorul și-a strâns buzele, încercând să-și înăbușe furia și durerea care îi urcau în piept. Își dorea răspunsuri, explicații, dar sala de nașteri nu era locul pentru confruntări.
Acum, acel copil avea nevoie de el. De amândoi.
— E băiat, a spus în cele din urmă, vocea lui tremurând. Și e sănătos.
Ea a zâmbit slab, iar în ochii ei se vedea o lumină pe care nu o mai cunoscuse de ani de zile.
— Vrei să-l ții?
A întins mâinile. Și atunci, pentru prima dată după atâta timp, a simțit că viața lui are din nou un sens.
Finalul:
Câteva luni mai târziu, într-un parc liniștit de la marginea Parisului, cei trei mergeau încet pe alee. Băiețelul dormea în cărucior, înfășurat într-o păturică albastră.
Doctorul — tatăl — îl privea din când în când, încă uimit de miracolul care se născuse într-o zi de haos.
Isabella mergea alături de el. Nu mai era tăcere între ei, ci multe întrebări, multe răspunsuri și… poate, o a doua șansă.
— Crezi că e prea târziu? — a întrebat ea, privind în zare.
El a privit copilul.
— Nu. De-abia acum începe.
