Pariul de 100.000 de dolari care l-a costat totul

Mama a refuzat să-și primească fiica însărcinată în casă, dar apoi a venit singură să locuiască în „apartamentul mare”, cerând camere și compensații — până când a fost dată afară cu scandal și cu un tort în mână.”

– Maria, tu și Lorenzo sunteți deja adulți și trebuie să înțelegeți că părinții au obligații față de copii doar până la 18 ani, îi spunea pe un ton moralizator Antonella Ricci, – După aceea, fiecare se descurcă singur. Mai ales că ești măritată, soțul tău e cel care trebuie să aibă grijă de tine.

– Mamă, îți cer doar să ne găzduiești temporar, implora Maria, – O lună, poate două. Sunt însărcinată, iar pe Lorenzo l-au concediat. De îndată ce ne punem pe picioare, plecăm din nou.

Dar Antonella Ricci era fermă. De curând, după mulți ani de văduvie, se mutase cu un bărbat și voia să-și trăiască noua viață fără să renunțe la confortul câștigat.

– Maria, domnul Carlo va fi nemulțumit, a tăiat discuția mama, – Sau vrei să-mi distrugi fericirea?

Fără să aștepte un răspuns, a închis telefonul.

Problema era că proprietarul apartamentului închiriat de Maria și Lorenzo reziliase brusc contractul, deși primise plata pe șase luni în avans. Evident, nu intenționa să returneze banii. Cuplul plănuia să meargă în instanță, dar aveau nevoie de timp și resurse. În plus, Lorenzo rămăsese fără loc de muncă.

Când erau aproape să ajungă în stradă, a sunat soacra, Silvia Conti.

– Deocamdată veniți la mine, le-a spus ea, – Pe urmă vom găsi o soluție.

Trebuie menționat că încă din prima zi de căsnicie, relația dintre noră și soacră nu fusese deloc bună. Silvia avea un limbaj tăios, iar Maria, destul de impulsivă din fire, nu tolera observațiile. După câteva certuri, tinerii deciseseră să locuiască separat.

Și totuși, Silvia i-a chemat la ea.

– Lorenzo, mama ta mă va aduce la pierderea sarcinii cu gura ei rea, plângea Maria.

– Încearcă să vorbești cât mai puțin cu ea, încerca s-o liniștească soțul. – Are două camere separate, vom sta acolo, aproape autonomi. Dragă, o să găsesc eu ceva. Și oricum, ea ne-a propus.

Ca să pună paie pe foc, Antonella Ricci a sunat-o din nou pe fiică:

– Of, ai încurcat-o, Caterina. Viața cu soacra e cel mai rău lucru care ți se putea întâmpla. Te va mânca de vie.

Dar, cum nu oferea nicio alternativă, Maria a acceptat soluția.

După o noapte petrecută într-un hostel, dimineața s-au mutat în apartamentul Silviei Conti.

– Ei, cerșetorilor, v-ați plimbat destul? i-a întâmpinat soacra cu ironie. – Mergeți în bucătărie, v-am pregătit micul dejun. Eu între timp termin camera pentru voi.

Și a plecat.

Astfel, Maria și Lorenzo au rămas să locuiască la ea. Deși vorbea mereu cu ironie, Silvia le arăta, în felul ei, grijă.

– Maria, te-ai cam rotunjit, observa adesea. – Mănânci numai prostii. Mai bine îți gătesc eu.

Și, surprinzător, starea tinerei chiar s-a îmbunătățit. Greutatea s-a normalizat, edemele au dispărut și Maria s-a simțit mult mai bine.

Când, însă, camera lor era în dezordine, Silvia nu ezita să comenteze:

– Ce dezordine ați făcut! Eu mă ocup, că altfel n-o să terminăm niciodată.

Treptat, Maria a început să înțeleagă natura soacrei: da, vorbea dur, dar avea și o grijă autentică.

Când Maria era deja în a opta lună de sarcină, soția fratelui Silviei a murit. Unchiul lui Lorenzo, Vittorio, rămăsese singur într-un sat, copiii fiind plecați de ani buni. Întreaga familie s-a mobilizat pentru funeralii. Maria se aștepta să fie și ea implicată, dar Silvia a fost categorică:

– Nu te târî gravidă prin sat! Stai acasă, odihnește-te. Noi îți aducem mâncare.

Timpul trecea, Lorenzo nu-și găsise încă un nou loc de muncă, dar Maria nu se mai simțea atât de străină. Într-un fel, se atașase de soacră.

După patruzeci de zile de doliu, în apartamentul Silviei a apărut mama ei, Lidia Romano. Maria, obosită, s-a retras să se odihnească.

– Du-te, du-te, nu e treaba ta să asculți discuțiile oamenilor mari, i-a spus Silvia.

Cele două femei au vorbit mult timp în bucătărie. Apoi Silvia a intrat brusc în camera nurorii:

– Maria, sună-l pe Lorenzo să vină acasă cât mai repede!

Inima fetei s-a strâns. În adâncul sufletului, încă se temea de un posibil conflict.

Când Lorenzo a intrat în apartament, atmosfera era încordată. Mama lui stătea cu brațele încrucișate, în picioare, iar bunica Lidia, mama Antonellei, sorbea ceai cu o față posomorâtă.

— Ce s-a întâmplat? — a întrebat el, încercând să spargă tăcerea.

Citește și

Bombă la FCSB! Laurențiu Reghecampf revine pe banca roș-albaștrilor

Citește și

Val de frig peste România. Când scad temperaturile și unde sunt așteptate primele ninsori

Silvia i-a întins un document.

— Mama ta, Antonella, vrea să vină să locuiască aici, în apartamentul mare, cum îl numește. Spune că i se cuvine o cameră, poate două, și o compensație pentru perioada în care te-a crescut. Uite ce mi-a trimis prin maică-sa.

Lorenzo a citit încremenit. Era o listă — o adevărată notă de plată a maternității — în care Antonella calcula cheltuieli de întreținere, haine, școală și inclusiv „orele pierdute la doctor când avea febră”.

— Vrea 3.000 de euro sau două camere. Sau ambele, dacă avem bun-simț, scrie aici… — a murmurat el, uluit.

— Și un loc fix la masa de duminică! — a completat Silvia, vizibil iritată. — E culmea nerușinării. Nici măcar nu te-a primit în casă când erați disperați, iar acum vine cu pretenții de regină-mamă?

Maria, cu burtica uriașă, apăruse în prag. Se ținea de tocul ușii, palidă.

— Ce vrea mama? — a întrebat încet.

Silvia a oftat și s-a dus către ea, sprijinind-o cu brațul.

— Lasă, fata mea, ne descurcăm. Dar nu vom accepta șantajul. Am tolerat destule.

În aceeași seară, Antonella Ricci a venit personal. Cu o atitudine regală și… cu un tort în mână. Un „gest de pace”, cum i-a spus doamnei Conti.

— Am adus un tort cu frișcă și căpșuni. Favoritul Mariei, dacă îmi amintesc bine.

— Din păcate, ți-ai amintit prea târziu — i-a răspuns Silvia, rece. — Pe vremea când avea nevoie de tine, n-ai avut timp să-i faci torturi.

— Te rog frumos! — a replicat Antonella. — Nu dramatiza. Eu am venit cu intenții bune. M-am gândit că putem împărți casa asta. E mare, nu?

— Este mare, da. Dar mai mare îmi este scârba — a spus Silvia, ridicându-se. — Ieși afară din casa mea.

— Poftim?!

— Afară. Cu tot cu tortul tău de ipocrizie.

Antonella a ținut tortul strâns în mâini și a clipit des, nedumerită.

— Mă dai afară?

— Cu drag. Și, dacă vrei, te și conduc până la ușă.

Într-un final ridicol, Antonella Ricci a ieșit trântind ușa, cu tortul strâns la piept ca pe un trofeu al rușinii.

Maria s-a uitat în ochii soacrei sale și, pentru prima dată, i-a zâmbit sincer.

— Mulțumesc, mamă Silvia.

Doamna Conti a clipit, surprinsă. Nu-i spusese nimeni „mamă” de mult timp. Apoi a pufnit:

— Lasă, fată dragă. O să-ți fac eu un tort adevărat când naști. Cu frișcă. Dar de la mine.

Într-o seară, când Brandon a ajuns acasă, a găsit apartamentul gol. Pe masa din sufragerie, era un singur lucru: un buchet de lavandă și o scrisoare.

„Brandon,
Am aflat. Nici nu a fost greu. Glumele prietenilor tăi, zâmbetele ascunse, discuțiile care se opreau când intram în cameră.
Am știut că ceva e ciudat. Dar m-am mințit, pentru că mi-a plăcut să cred că, pentru prima dată, cineva mă vede.

Ți-ai încasat pariul. Sper că a meritat.
Nu îți port ură. Dar nu pot trăi într-o minciună.

Olivia.”

Lumea lui Brandon s-a prăbușit. Într-o clipă, tot ce construise — pe minciună, pe aroganță, pe distracție — devenise cenușă. A încercat să o găsească, dar Olivia își ștersese toate urmele.

Două luni mai târziu, a aflat că lucra din nou la o florărie, de data asta într-un orășel de lângă coastă. Când a mers acolo, a văzut-o din depărtare, zâmbind unui copil care își alegea margarete.

N-a avut curaj să intre.

Pentru prima dată, Brandon Cole a înțeles că nu totul poate fi cumpărat. Iar uneori, cele mai mari pierderi nu sunt financiare, ci personale.

Și mai ales… ireparabile.