Marco s-a ridicat brusc de pe canapea, fața lui un amestec de panică și nedumerire:
— Elena! Ce faci?!
Dar ea nu a țipat. Nici măcar nu s-a enervat. L-a privit calm, cu o expresie rece, calculată, apoi i-a spus, pe un ton tăios ca lama unui cuțit de bucătărie:
— Așază-te, Marco. Aici e casa mea. Tu ești doar în vizită.
Liniște. Clara rămăsese nemișcată, cu buzele strânse, jenată și furioasă, dar mai ales complet dezarmată. Prietena ei a început să caute rapid telefonul prin geantă, probabil ca să filmeze sau să sune pe cineva. Dar Elena a continuat, calmă, dar implacabilă:
— În această casă nu sunt servitoare. Și nu sunt nici paznic de azil pentru puștoaice care cred că dacă știu să se dea cu eyeliner au și voie să umilească pe cineva.
Și apoi, uitându-se la Marco:
— Ai adus-o aici fără să mă consulți. Ai lăsat-o să mă calce în picioare, sub acoperirea ‘familiei’. Bravo. Atunci ieși cu familia ta.
Clara s-a împiedicat de propriul bagaj în timp ce îl trăgea după ea. Marco n-a scos niciun cuvânt. Se uita la Elena ca și cum abia atunci o vedea cu adevărat.
Elena a deschis ușa, calmă.
— Aveți 10 minute să părăsiți apartamentul. Altminteri, chem poliția pentru încălcarea proprietății. Ai uitat, Marco? Titlul de proprietate e doar pe numele meu.
Cu pași apăsați, Clara a ieșit bombănind, iar Marco a urmat-o. Înainte să închidă ușa, s-a întors:
— Elena… chiar faci asta?
— Nu. Tu ai făcut-o. Eu doar curăț după tine.
Ușa s-a închis. Cu un clic liniștit, ca o sentință.
Câteva luni mai târziu, Elena schimbase yala. Apartamentul era curat, ordonat. Diminețile ei începeau cu ceai, yoga și liniște.
Clara? Fusese dată afară și din alt loc, iar mama ei „Ana” aflase exact de ce. Cât despre Marco… ultimul mesaj fusese:
„Îmi pare rău. Am greșit.”
La care Elena răspunsese sec:
„Și eu. Când am spus ‘da’.”
