În noaptea aceea, Clara nu putu dormi. Cu gândurile tulburi, stătea în întuneric, fixând tavanul. Se ridică, își puse halatul și ieși din casă. Într-o oră era în fața unei uși cunoscute, bătrâne, cu vopseaua scorojită. Ușa Sofiei.
Bătrâna stătea pe un pat cu cearșafuri albe, cu respirația agățată de fiecare clipă, ca o lumânare pe sfârșite. În cameră mirosea a valeriană și a timp pierdut.
— Ce vrei? — șopti Sofia, fără să-și întoarcă privirea.
Clara se apropie fără teamă. O privi cu atenție. Era slabă, aproape translucidă. O umbră a femeii care odinioară o ignora zilnic.
— Nu știu de ce am venit. Sau poate știu… Dar nu pentru apartament, stai liniștită.
— Nu-i al tău.
— Nici nu-l vreau.
Se așeză pe un scaun. Tăcerea dintre ele era atât de densă, că părea că le sufocă pe amândouă.
— N-ai fost niciodată una de-a noastră, — spuse Sofia după o vreme, cu o sinceritate bolnavă.
— Știu. Și m-am obișnuit. Nici nu mai doare.
— Dar ai venit.
Clara oftă:
— Poate pentru că, uneori, trebuie să faci ceea ce e corect. Chiar și când nu ești iubit.
— Prostuță, — murmură Sofia, dar în ochii ei apăru o urmă de regret. — Dacă ar fi fost Elisa aici, mi-ar fi cerut cheia.
Clara se ridică:
— Te las să te odihnești. Dacă ai nevoie de ceva… Las un bilețel la ușă cu numărul meu.
— Nu sunt o bătrână singură, — încercă să pară mândră Sofia, dar vocea îi tremura.
— Știu. Dar nici nu mai ești iubită.
Ieși în liniște.
Finalul neașteptat:
O lună mai târziu, Sofia murise.
La citirea testamentului, întreaga familie era adunată într-un birou notarial. Toți îmbrăcați „cuviincios”, cu fețe false, dar cu ochii sclipind de așteptare.
Notarul ridică privirea și spuse:
— Doamna Sofia a lăsat un testament olograf, semnat și înregistrat acum două săptămâni. Citez:
„Apartamentul meu din strada Renașterii nu merge Elizei, nici fiicei mele, nici altui membru de sânge. Merge acelei fete care, deși n-a fost niciodată iubită, a venit la mine în noaptea în care toți ceilalți au așteptat să mor. Merge Clarei — pentru că mi-a arătat ce e demnitatea, chiar când eu am uitat ce e umanitatea.”
În sală se lăsă o tăcere de mormânt. Elisa se ridică, izbucnind:
— A mințit! Ați falsificat! Apartamentul era al meu!
Dar nimeni n-o asculta.
Clara nu spuse nimic. Nici zâmbet, nici lacrimi. Doar tăcere.
Încet, se ridică și ieși afară. În aerul proaspăt de toamnă, pentru prima dată, nu se mai simțea un străin. Nici mobilă. Nici povară.
Era un om care, într-un final, primise un răspuns.
Un apartament? Poate. Dar, mai presus de orice, primise dreptul de a nu mai fi invizibilă.
