Fără Mine Ești Pierdută

– Vila ta? – râse scurt și batjocoritor bărbatul. – Tu nu poți avea nimic al tău! Ești un nimic! Zero absolut! Eu te-am ridicat de jos, eu te-am îmbrăcat, eu te-am încălțat. Și mâine totul îl treci pe vânzare!

– Elena, unde sunt banii pentru cumpărături? Iar i-ai risipit?

Mihai stătea în bucătărie, scuturând portofelul gol. Elena amesteca încet în oala cu supă, fără să ridice privirea.

– Cu tine vorbesc! Unde au dispărut cei 100 de euro?

– Pâinea s-a scumpit. Și uleiul, răspunse ea liniștit.

– Uleiul! – trânti portofelul pe masă. – Noroc că eu gândesc pentru amândoi!

Din buzunar scoase câteva bancnote noi și le flutură ostentativ.

– Pentru mâine ajung 100. Și să vă descurcați până joi. Fără mine nu faceți doi bani, – zâmbi cu aroganță.

Elena schiță un zâmbet abia vizibil. În minte îi trecu imaginea cutiei de metal, ascunsă după oale vechi, în cămară. Acolo adunase, în trei ani, bancnote mici și monede – resturi pe care el nu le observa, bani uitați în buzunarele pantalonilor înainte de spălat.

– Mâine merg la director, – anunță Mihai după cină, tolănit pe canapea. – Poate mă trimit cu serviciul la Milano. Trei luni, dar banii sunt buni.

La auzul cuvântului „delegare”, inima Elenei tresări puternic.

– Și eu ce voi face? întrebă ea.

– Vei munci. Vei spăla podele la biroul tău. Doar ai grijă să nu mori de plictiseală fără mine, – râse de propria glumă.

Târziu în noapte, Elena scoase cutia ascunsă. Bancnotele erau așezate în teancuri ordonate. Alături se afla actul de proprietate al casei de vacanță moștenite de la mama ei. Cu jumătate de an înainte reușise să treacă actele pe numele ei, mințindu-l pe Mihai că încă sunt probleme la notar.

– Mamă, – șopti ea, mângâind hârtia oficială, – casa ta de la țară va fi scăparea mea.

Dincolo de perete, Mihai sforăia zgomotos. Planul Elenei era pregătit de mult timp. Tot ce mai rămânea era momentul potrivit.

Luni dimineață, Mihai încărca valiza în portbagaj.

– Trei luni vor trece repede. Important e să nu faci vreo prostie cât lipsesc. Ți-am lăsat bani pentru o lună, apoi îți mai trimit.

Îi atinse obrazul cu un sărut rece și deschise portiera.

– Fără mine ești pierdută, – aruncă replica obișnuită și porni motorul.

Elena îl urmă cu privirea până ce mașina dispăru la colțul străzii. Apoi scoase telefonul cu mâinile tremurânde. Dar nu de teamă.

Ci de adrenalina pe care o simțea pentru prima oară în viață.

Căută în agendă contactul „Ion – Avocat divorț” și apăsă pe apelare.

Citește și

Bombă la FCSB! Laurențiu Reghecampf revine pe banca roș-albaștrilor

Citește și

Val de frig peste România. Când scad temperaturile și unde sunt așteptate primele ninsori

— Doamnă Elena?
— Da. A plecat. Putem începe.
— E sigur că nu se mai întoarce prea curând?
— Trei luni. Poate chiar mai mult. Destul timp cât să-mi recuperez viața.

În ziua următoare, la birou, și-a anunțat demisia. Colegii au fost surprinși, dar ea zâmbea larg.

— Unde pleci?
— Într-un loc unde n-o să mai fiu „nimic”.

După-amiaza și-a scos banii din cutia de metal, i-a pus într-o geantă neagră și a închis ușa apartamentului pentru ultima oară.

În același timp, în alt oraș, Mihai se instalase în apartamentul de serviciu. La Milano îl aștepta o nouă viață — dar, așa cum îi plăcea să creadă, doar temporar, până se întoarce la trofeul lui docil.

Trei luni mai târziu, Mihai se întoarse în țară.

Ajuns în fața blocului, fu lovit de liniștea suspectă. Niciuna dintre vecinele care altădată îl priveau admirativ nu era la geam. Urcă scările cu valiza grea, până la etajul trei. Încercă cheia. Nu mergea.

Se încruntă. Bătu în ușă. Nimic. Bătu din nou, mai tare.

Un bărbat deschise ușa. Un străin.

— Ce vrei?
— E… apartamentul meu. Locuiesc aici.
— Greșit. A fost scos la vânzare acum două luni. Eu l-am cumpărat. Elena v-a lăsat un plic. A spus că o să veniți într-o zi.

Îi întinse un plic gros, închis cu ceară.

Mihai îl rupse cu degetele tremurânde. Înăuntru erau actele de vânzare ale apartamentului, o chitanță cu suma transferată în contul Elenei și o scrisoare, scrisă de mână:

„Ai avut dreptate, Mihai. Fără tine eram pierdută.
Dar tocmai pentru că m-am pierdut o dată, am învățat să mă regăsesc.
Apartamentul? L-am vândut. Banii sunt ai mei.
Vila de la țară pe care râdeai că e o rușine? E acum casa mea. Acolo, fiecare colț îmi aparține.
Tu ai fost doar o paranteză în viața mea.
Iar eu am închis-o.

Elena”

Mihai rămase pe palier, cu valiza alături și trecutul spulberat în mâinile lui.

Pentru prima dată în viață, nu mai avea unde să se întoarcă.

Și, pentru prima dată, fără ea, era pierdut.