Clara a plecat devreme de la jubileu. Nici n-a apucat să-și termine felia de tort.
În drum spre casă, un gând o sfredelea: „Dacă eu nu merg… atunci nimeni nu merge.”
Bunica Sofia zăcea, singură, într-un apartament în care toate visele familiei s-au înăbușit în resentimente.
Duminică dimineața, a cumpărat flori, biscuiți și un borcan cu dulceață de portocale.
Nu pentru moștenire. Ci pentru că, la final, nimeni nu ar trebui să moară singur.
A bătut la ușă.
După câteva secunde, o voce stinsă:
— „Cine-i?”
— „Clara.”
— „Clara… cine?”
— „Fata vitregă.”
— „…Intră.”
A găsit-o în halat, pe un fotoliu vechi. Slăbită, dar cu ochii vii.
— „Ai venit pentru chei?”
Clara a zâmbit trist.
— „Nu. Am venit să bem un ceai.”
Timp de o oră, au vorbit despre nimicuri. Despre vreme, despre ceaiul de tei, despre vecinii bârfitori.
Apoi, la un moment dat, bătrâna a spus încet:
— „Elisa mă vizitează doar ca să mă întrebe dacă m-am hotărât cu actele. Eu i-am zis că nu mă grăbesc. Că mai am treabă pe lume.”
— „Aveți?”
— „Am. O datorie. Trebuie să repar o nedreptate veche.”
Testamentul
Sofia a murit două săptămâni mai târziu. În liniște, cu o carte în poală și o pătură peste genunchi.
Clara o vizitase zilnic în acel timp. Nu vorbiseră despre trecut, ci despre prezent – ca și cum ar fi fost două străine care se învățau una pe alta din nou.
La citirea testamentului, toți erau prezenți. Elisa stătea dreaptă, cu un zâmbet pregătit pentru cameră și telefonul deschis pe aplicația de mobilă.
Notarul deschise mapa:
„Subsemnata Sofia R., aflată în deplinătatea facultăților mintale, las întreaga mea avere — apartamentul, economiile și bunurile personale — nepoatei mele vitregi, Clara.”
„Elisei nu îi las nimic, deoarece în ultimii ani m-a vizitat doar ca să-mi amintească cât de aproape este sfârșitul.”
În sală, s-a făcut o liniște grea. Elisa a izbucnit:
— „E fals! Era senilă! Nu avea voie!”
Notarul a oftat.
— „Testamentul e autentificat, semnat și filmat. Doriți să-l vedeți?”
Pe ecran, bătrâna Sofia apărea obosită, dar clară:
„Poate nu am fost o femeie bună. Am făcut diferențe între copii. Am ignorat un suflet curat pentru că nu avea același sânge. Dar Clara… Clara a venit să mă vadă fără să-i promit nimic. Iar în lumea asta, cine vine fără să ceară… merită totul.”
Elisa a părăsit sala trântind ușa. Tatăl rămase cu ochii în podea.
Clara a luat mapa, a mulțumit notarului și a ieșit.
Camera luminoasă
În apartamentul vechi al Sofiei, Clara n-a schimbat mare lucru. A lăsat tapetul decolorat, dar a adus o plantă verde și a așezat pe birou o fotografie:
Sofia, râzând alături de o fetiță mică.
Nu era o poză adevărată. O comandase după ce moștenise casa — o ilustrație digitală, „cum ar fi putut fi.”
Pe hol, bătând în perete, rămăsese cu creionul o inscripție veche:
„Aici locuiește Elenița mea.”
Clara a luat o radieră și a șters-o ușor.
Apoi a scris altceva:
„Aici începe viața mea.”
