— Vasile, ia-mă acasă de Paști, ia-mă, fiule. Mă voi așeza undeva într-un colț, îmi voi pune batista la gură să nu tușesc și voi sta câteva zile în casa părintească, unde și pereții vindecă. Aici nu mai rezist.
— Tată, ești ca un copil. E cald, e curat, ai tot ce-ți trebuie, îți mai aduc ceva de acasă, îți cumpăr medicamente.
— Nu vreau să mănânc, Vasile, nu am mai fost acasă de un an — bătrânul Petru încearcă să-i prindă privirea fiului. — Am rămas singur în salon, pe toți i-au luat acasă.
— Bine, bine, până la sărbători mai sunt patru zile … Te iau.
Vasile s-a întors spre fereastră, iar Petru, bucuros, a început să meargă prin salon, spunând fiului că se simte deja mult mai bine. Rămas singur, a privit pe fereastră. Primăvară; sălciile plângătoare din curtea spitalului au înmugurit și s-au înverzit. Peste tot era liniște.
— Totuși, nu pe toți îi iau rudele acasă de sărbători, rămân cei grav bolnavi și cei care nu au pe nimeni. Singurătatea iarăși a început să-l cuprindă pe Petru și i-a strâns pieptul. — Cum să mai rezist patru zile? Când voi ajunge acasă, voi merge direct la cimitir la Maria.
Maria, inima mea se rupe gândindu-mă că nu mai ești. Norii ușori plutesc pe cerul albastru, când se adună, când se destramă și dispar în infinit. Cearșafurile albe ale paturilor, mirosul de medicamente și tăcerea apasă sufletul, care tânjește după curtea natală, unde a răsărit primul ghiocel.
— Doamne, Doamne, adu-mă acasă, foșnește pinul de lângă poartă și mă doare de dor. Adu-mă măcar pentru o zi sau două, apoi fă ce vrei cu mine — șoptește Petru, gâfâind de tuse.
— Viorica, îl voi aduce pe tata acasă de sărbători, — Vasile îi privește soția cu rugăminte, încercând să o ia de umeri. Viorica se retrage din îmbrățișare.
— Știi că tatăl tău are tuberculoză și poate îmbolnăvi întreaga familie.
— Dar doctorul a spus că nu mai este contagios.
— Tu crezi în doctori? Eu nu mai cred în nimic. Mai mulți bolnavi înseamnă mai mulți bani. Vrei să ne condamni pe toți?
Viorica a tăcut până seara, iar noaptea a plâns, spunând că Vasile nu o iubește. El o mângâia, îi săruta fața udă de lacrimi și o ruga să-l ierte, repetând că tatălui nu i se va întâmpla nimic dacă rămâne în spital.
Sâmbătă, Petru nu s-a dezlipit de fereastră. Privea soarele, frunzele, iarba tânără și berzele frumoase care zburau sus.
— Până seara mai este, vei veni, fiule, după mine. În biserică au strâns Sfântul Epitaf. Maria, din vineri spre sâmbătă, stătea toată noaptea la Epitaf. — Pentru ce, Iisuse, te-au răstignit? — a spus Petru cu voce tare. — Pentru păcatele noastre, căci Tu erai fără de păcat. Iartă-mă că mă plâng, nu mă lăsa singur.
A venit seara, i-au adus terci, ceai și pâine. — De ce nu v-au luat acasă? — a întrebat femeia care a adus mâncarea. Petru nu a răspuns, lacrimile i-au sugrumat gâtul. Mai târziu, când femeia a revenit, a văzut că nu se atinsese de mâncare.
Noaptea, Petru a simțit prezența Mariei. Era atât de puternică senzația, încât i s-a întunecat vederea. Fața i-a rămas lipită de pernă până dimineața.
În dimineața de Paști, Vasile, Viorica și fiul lor au mers la biserică. După slujbă, Vasile voia să plece la spital, dar a venit familia Vioricăi în vizită. Au stat până seara.
Vasile a ieșit afară. Clopotele bisericii băteau, iar durerea îl sfâșia. Își amintea cum, copil fiind, după operația de apendicită, tatăl său stătea toată ziua sub fereastra secției, îi zâmbea și îi făcea figurine din plastilină.
Dimineața, pregătind pachetul pentru tatăl său, Viorica a pus salam, bomboane și mandarine. În spital, Vasile a alergat pe scări până la etajul șapte. Patul era gol. Asistenta i-a spus că nimeni nu se aștepta, dar un infarct masiv i-a rupt inima tatălui chiar de Paști.
