Zilele treceau ca un șir de bătălii mici. Îmi ascundeam pastilele în buzunar, le aruncam în ghivecele cu flori sau le strecuram printre paginile unei cărți vechi, doar ca să-i dau impresia că ascult. Sergiu devenise mai vigilent. Îmi măsura privirea, îmi pipăia mâinile reci, încerca să citească ceva în gesturile mele.
Într-o seară am auzit din nou vocea lui prin ușa biroului. Mai joasă, mai conspirativă:
— Ea bănuiește ceva. Refuză mâncarea, zice că nu are poftă. Privirea ei… e altfel. Prea clară.
— Trebuie să grăbim lucrurile, — a continuat. — Am aranjat deja cu notarul, domnul Ion Popa. A zis că e mai bine să semneze împuternicirea acum, cât încă e coerentă. După aceea totul va fi al meu.
Era vorba despre moștenirea mamei mele, Elena Marinescu, plecată dintre noi cu un an în urmă. Tot ce îmi lăsase, Sergiu îl considera deja proprietatea lui.
Atunci am înțeles că nu era doar o victimă bolnavă — eram singurul obstacol dintre el și avere.
Două zile mai târziu, notarul a venit. Un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o servietă veche și miros de hârtie stătută. Sergiu îl întâmpină cu exagerată grijă:
— Soția mea e foarte slăbită, dar înțelege importanța momentului. Va semna, nu-i așa, draga mea?
Mi-a pus pixul în mână. Mâna mi-a tremurat. Am trasat prima literă a numelui și am lăsat intenționat cerneala să facă o pată groasă.
— Îmi pare rău… mâna nu mă ascultă, — am șoptit.
Sergiu a încremenit. Notarul a tușit și a spus:
— Se poate rescrie, dar poate e mai bine să revenim altădată.
După plecarea lui, Sergiu s-a uitat lung la mine. Am simțit cum aerul din cameră s-a făcut mai dens.
În acea noapte nu am dormit. Mă prefăceam că respir liniștit, dar simțeam cum se mișcă lângă mine. La un moment dat s-a ridicat și a ieșit. M-am strecurat după el. Din bucătărie venea un miros înțepător — nu de medicamente, ci de substanțe chimice. Pe masă, printre sticluțe, era o seringă.
Mi-am dat seama că timpul se scurgea repede. Dacă nu acționam, aveam să devin doar o amintire pe hârtie, iar semnătura mea, obținută prin înșelătorie, urma să-i deschidă toate ușile.
Atunci am decis: voi folosi propria lui armă împotriva lui. El credea că sunt slabă și lipsită de voință. Dar nu știa că luciditatea mea revenise.
A doua zi am zâmbit pentru prima dată în fața lui. I-am spus:
— Sergiu, ai dreptate. Mă simt mai bine. Poate ar fi cazul să ieșim la aer.
Surprins, a încuviințat. Nu știa că ieșirea aceea va fi începutul sfârșitului pentru el.
