Câteva ore mai târziu, vila Morel era plină de lumină și muzică. Orchestra cânta jazz francez, iar oaspeții râdeau, ținând paharele de șampanie.
Madeleine Morel, într-o rochie verde smarald, domina seara cu eleganță și autoritate.
Deodată, ușile salonului s-au deschis larg.
În prag apăru Adrien, ținând-o de mână pe o tânără necunoscută într-o rochie crem care părea să strălucească în lumina candelabrelor.
Toți au tăcut.
El a spus simplu, dar hotărât:
— Mamă, îți prezint soția mea.
Câteva secunde, nimeni nu a respirat. Madeleine a clipit de două ori, incapabilă să reacționeze.
— Soția ta?! — abia a reușit să spună. — Și… când s-a întâmplat asta?
— Recent. Am vrut să-ți fac o surpriză.
Chiara s-a apropiat cu grație.
— Bună seara, doamnă Morel. E o onoare să vă cunosc.
Tonul ei era cald, sigur, dar privirea – fermă. În acel moment, întreaga sală părea hipnotizată.
Femeia aceasta, cu un zâmbet simplu și o eleganță firească, eclipsa toate tinerele „perfecte” prezentate familiei în trecut.
— Din ce familie e? — se auzi un șoptit din spate.
— Nu recunosc numele Bellandi…
Adrien i-a strâns ușor mâna, iar Chiara a rămas calmă.
Pe măsură ce seara continua, ea glumea cu oaspeții, povestea despre flori, despre pasiunea ei pentru culori și parfumuri.
În locul ironiei, sala era acum plină de admirație.
La finalul serii, chiar și Madeleine, deși încă în stare de șoc, o privea cu o curiozitate amestecată cu respect.
Când toți au plecat, Adrien a condus-o pe Chiara la mașină.
— Ai fost incredibilă, — îi șopti el.
— Ți-am spus că pot juca un rol, — răspunse ea, privind în depărtare. — Dar eu nu mint de două ori.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că dacă mă mai cauți, să fie adevărat, — zise ea, urcând în mașină.
Farurile s-au pierdut în noapte. Adrien a rămas în prag, privind în gol.
Pentru prima dată în viață, fiul unui milionar simțea că nu el a condus jocul — ci că jocul abia începuse.
Și undeva, în tăcerea serii, i-a trecut un gând care-l făcu să zâmbească:
„Poate că, fără să vreau, chiar mi-am găsit soția.”
