…tava a zburat.
Paharele au plutit în aer, iar vinul s-a revărsat într-un arc auriu peste costumul lui alb imaculat.
Bărbatul a clipit o dată.
A doua oară.
Apoi s-a ridicat brusc.
Tot restaurantul a amuțit.
Până și muzica s-a oprit.
Eva stătea nemișcată, cu respirația tăiată, dar privirea ei era limpede, fermă.
— Îmi pare rău, — a spus ea liniștit. — Mi-a alunecat mâna. Probabil de la oboseală.
— Tu știi cine sunt eu?! — a urlat el, ștergându-se de vin.
— Știu, — a răspuns Eva. — Ești genul de om care crede că banii îi dau dreptul să umilească pe oricine.
Un murmur a trecut prin sală. Apoi, dintr-un colț, s-a auzit un singur aplauz.
Apoi altul.
Și în câteva secunde, toți clienții aplaudau.
Eva și-a scos șorțul, l-a împăturit și l-a pus pe masă.
— Eu nu mai lucrez într-un loc unde respectul se cumpără cu bacșișuri, — a spus ea și a plecat.
Afară, aerul rece mirosea a libertate.
Nu știa ce va face mai departe, dar simțea că pentru prima dată în viață respiră cu adevărat.
Câteva ore mai târziu, telefonul a sunat.
— Doamnă Lund, sunt domnul Falken, proprietarul restaurantului. Am văzut înregistrarea.
— Înregistrarea?
— Da, cineva a filmat totul. Videoul e peste tot. Lumea vă aplaudă. Sunteți eroină. Nu sunteți concediată, doamnă Lund. Sunteți promovată.
Eva a zâmbit.
— În sfârșit o promovare care are sens.
— De mâine nu mai serviți mese. De mâine veți conduce programul nostru de formare. Angajații au nevoie de cineva ca dumneavoastră.
Ea a acceptat.
O săptămână mai târziu, ușa restaurantului s-a deschis din nou.
Același bărbat a intrat, dar fără aroganță. Ținea în mână un buchet de orhidee albe.
— Îmi pare rău, — a spus el încet. — Mi-ați arătat că respectul nu se cumpără.
Eva l-a privit drept în ochi.
— Atunci păstrați lecția. S-ar putea să vă fie de folos.
El a încuviințat.
Iar în acea zi, toți cei din restaurant au înțeles că o femeie cu demnitate poate schimba o cameră întreagă — și uneori, chiar un om. 🌤️
