— Nu ştiu exact, Dima, dar cred că destul ca să fi putut plăti jumătate din credit, — a spus Ana încet, privind pe fereastră.
El tăcea. Respira greu, aproape tremura.
— M-a făcut să mă simt vinovat dacă nu trimiteam bani, — a murmurat el, mai mult pentru sine. — Şi eu chiar credeam că are nevoie…
Ana i-a atins mâna.
— Nu eşti tu de vină. Ea ştia exact cum să apese pe punctele tale slabe.
— Mama mereu ştia cum să mă facă să mă simt dator. De mic îmi repeta: „Eu m-am sacrificat pentru tine, să nu uiţi niciodată.”
— Da, şi tu ai crezut că datoria asta nu se termină niciodată.
Dmitri a pornit din nou maşina. Au mers în tăcere până acasă. În apartament era răcoare şi miros de supă de pui. Ana s-a aşezat la masă, obosită. El s-a dus direct în dormitor. După câteva minute, a ieşit cu o cutie plină de chitanţe, transferuri, extrase de cont.
— Uite, — a spus el, întinzându-i. — Am păstrat tot. Să vedem cât exact.
Au început să calculeze. Douăzeci de mii pentru televizor. Cinci mii pentru „medicamente”. Alte cinci pentru frigiderul „stricat”. Încă câteva pentru lucruri mărunte: „instalaţii”, „reparaţii”, „analize”. În total — aproape şaizeci de mii de ruble.
Dmitri s-a prăbuşit pe scaun.
— Şaizeci de mii… pentru minciuni.
Ana nu a spus nimic. S-a ridicat, a scos telefonul şi a sunat-o pe mama ei.
— Mamă, am vrut doar să-ţi spun mulţumesc… pentru tot. Şi pentru cele trei mii. — Vocea i s-a înmuiat. — Dima a înţeles tot.
— Ce s-a întâmplat, scumpa mea?
— Nimic rău. Doar… s-au lămurit nişte lucruri.
După ce a închis, Dmitri a zis:
— O s-o sun mâine. Pe mama. Trebuie să-i spun ceva.
Ana a încuviinţat.
A doua zi dimineaţă, el a ieşit în balcon, cu telefonul la ureche. Ana auzea doar frânturi: „mamă”, „nu mai pot aşa”, „nu e despre bani, e despre încredere”. Vocea lui tremura, apoi s-a făcut tăcere.
După câteva minute, s-a întors în bucătărie.
— A plâns. A zis că nu şi-a dat seama cât de mult ne apasă. Că i-a fost frică să rămână singură şi de aia tot inventa motive să vorbim.
— Aşa zic toţi când sunt prinşi, — a spus Ana blând. — Dar poate, de data asta, chiar a înţeles.
— Nu ştiu. Dar eu am hotărât ceva.
— Ce anume?
— De acum, fiecare ban îl vom cheltui pentru noi şi pentru oamenii care chiar au nevoie. Ai tăi, de exemplu.
Ana s-a uitat la el mirată.
— Dima, nu trebuie…
— Ba da, trebuie. Le vom cumpăra haine noi. Le vom trimite fără să întrebe. Aşa cum şi ei au făcut pentru noi, fără să ceară nimic.
Ochii Anei s-au umplut de lacrimi.
— Şi cu mama ta?
— O voi ajuta doar când va fi cu adevărat nevoie. Dar vreau să mă asigur singur. Nu mai vreau poveşti despre frigidere moarte şi medicamente miraculoase.
În săptămânile următoare, viaţa lor s-a liniştit. Dmitri părea mai tăcut, dar mai împăcat. Nu se mai certa pentru fiecare rublă, începea să-şi întrebe soţia ce părere are, să planifice împreună.
Într-o sâmbătă, a venit curierul cu un pachet mare. Ana s-a mirat. Înăuntru erau o pereche de bocanci pentru tatăl ei şi cizme călduroase pentru mama.
— Dima…
— Doar am vrut să le mulţumesc. Fără ei, poate n-am fi avut ce mânca luna trecută.
A doua zi, mama Anei a sunat, plângând de emoţie.
— Ce oameni buni sunteţi… Dumnezeu să vă răsplătească.
După apel, Dmitri s-a uitat la soţia lui şi a zâmbit.
— Ştii, cred că am avut nevoie de tot ce s-a întâmplat ca să învăţ cine merită cu adevărat respectul şi recunoştinţa mea.
Ana a dat din cap.
— Adevăratul ajutor nu vine de la cei care cer mereu, ci de la cei care dau chiar şi când n-au.
El a strâns-o în braţe.
— De acum, doar noi doi. Şi cei care ne iubesc sincer.
În acel moment, Ana a simţit pentru prima dată, după mult timp, că familia lor are o şansă reală — nu doar să supravieţuiască, ci să trăiască cu demnitate, fără minciuni, fără vinovăţie, cu inimile uşoare.
Pe masă, printre chitanţe şi resturi de ceai, Dmitri a scris pe o foaie:
„Economii pentru mama Anei – iarnă.”
Şi a zâmbit.
