„După fiecare vizită a ei mă simt mai rău”

Dincolo de ușa salonului, Marina s-a oprit pentru o clipă. Simțea un gol în stomac. Tonul femeii aceleia o făcuse să se înfioare — nu era o soție îngrijorată, ci o femeie furioasă, iritată, aproape agresivă.

În zilele următoare, atmosfera în salonul șapte s-a schimbat. De fiecare dată când Marina intra, îl găsea pe Andrei tot mai slăbit. Ochii îi erau tulburi, pielea palidă. Medicii erau nedumeriți — analizele nu arătau nimic clar, dar organismul lui se stingea încet.

— După fiecare vizită a soției mele, mă simt mai rău, — i-a șoptit într-o zi, cu voce stinsă. — Poate ți se pare o prostie, Marina, dar e ca și cum îmi ia ceva din suflet de fiecare dată când vine.

Ea l-a privit cu îngrijorare.
— Poate e doar stresul, Andrei. Vă certați, vă supărați…
— Nu, — a clătinat el capul. — Nu e doar asta. Simt… cum se schimbă aerul, cum parcă toată camera se răcește. Și apoi nu mai am putere nici să mă ridic din pat.

Marina a păstrat tăcerea. Nu credea în lucruri „de dincolo”, dar ceva în glasul lui o făcea să se îndoiască. În zilele când Irina nu venea, Andrei părea mai vioi, chiar zâmbea uneori. Iar în ziua următoarei vizite, trupul lui parcă se stingea din nou.

Într-o seară, după ce terminase tura, Marina s-a oprit la o bătrână de la capătul coridorului, pe care o numeau toți „mătușa Ileana”. Era femeia de serviciu cea mai veche, trecută prin multe.
— Mătușă Ileano, — i-a spus Marina în șoaptă, — ați simțit vreodată că un om poate aduce cu el energie rea?
Bătrâna a ridicat privirea din mop.
— Drăguțo, sunt oameni care nu doar aduc, ci și lasă în urmă răul. Am văzut pacienți care mureau la o zi după ce îi vizita cineva. Se zice că unii „iau” viață, fără să-și dea seama.

A doua zi, Irina a venit din nou. Marina a rămas în apropiere, cu un motiv oarecare — chipurile, să schimbe așternutul. A văzut cum femeia a intrat cu un zâmbet rece, purtând o eșarfă roșie și o geantă scumpă.

— Ai semnat? — a întrebat scurt.
Andrei a dat din cap că nu.
— Atunci mai gândește-te, — a spus ea, apropiindu-se și atingându-i mâna. Marina a jurat că a văzut cum bărbatul s-a înfiorat, ca și cum o gheară de gheață i-ar fi trecut prin trup.

După ce Irina a plecat, Andrei a leșinat. Doctorii au venit în grabă, dar n-au găsit nimic concret.

În noaptea aceea, Marina n-a putut dormi. Se tot gândea la privirea acelei femei, la felul în care se uita la soțul ei — fără milă, fără dragoste, doar interes rece. A doua zi a hotărât ceva.

Când Irina a venit din nou, Marina era acolo. Femeia blondă i-a aruncat o privire disprețuitoare, dar Marina nu s-a clintit.
— Știți, doamnă, — a spus ea cu glas calm, — uneori oamenii nu se fac bine nu pentru că doctorii nu știu ce să facă, ci pentru că cineva nu vrea să se facă bine.

Irina a încremenit o clipă, apoi a pufnit și a ieșit trântind ușa.

Andrei a privit-o pe Marina cu recunoștință.
— Mulțumesc, — a șoptit el. — Pentru că ați spus ce eu nu mai aveam curaj să spun.

În săptămânile următoare, femeia aceea n-a mai venit. Starea lui Andrei s-a îmbunătățit vizibil: a început să mănânce, să se plimbe puțin prin curte, să glumească. Doctorii nu-și puteau explica minunea, dar Marina știa.

Uneori, nu medicamentele salvează omul, ci faptul că cineva crede cu adevărat în el. Și, mai ales, că-l protejează de cei care i-ar lua lumina.

Peste câteva luni, Andrei a fost externat. Într-o dimineață senină de primăvară, a venit la spital cu un buchet de flori.
— Pentru dumneavoastră, Marina. Datorită vouă am învățat din nou să trăiesc.

Ea a zâmbit, luând florile cu mâini tremurânde.
— Nu, Andrei. Doar v-ați amintit cine sunteți. Eu doar am șters praful ca să iasă la lumină omul din dumneavoastră.

Și pentru prima dată după mult timp, Marina a simțit că universul i-a răsplătit toți anii de muncă — cu un zâmbet sincer și o inimă vindecată.