În loc de plăcinta cu varză
Ljudmila Vasilievna stătea încă lângă masă, aproape tremurând de furie. Arina însă nu a spus nimic. A luat tigaia de pe foc, a stins gazul și și-a șters încet mâinile într-un prosop de bucătărie.
Tăcerea era grea, ca mirosul de ulei ce rămânea în aer.
— Fiul meu o să afle de asta! — izbucni în cele din urmă soacra. — O să-i spun cum vorbești cu mine!
— Spune-i liniștită — răspunse Arina calm. — Poate atunci o să înțeleagă și el că respectul nu înseamnă să uit cine sunt.
Ljudmila Vasilievna nu răspunse. Ieşi furioasă din bucătărie şi trânti uşa după ea. Arina oftă adânc, apoi se aşeză la masă. Bucătăria era goală, doar bâzâitul slab al frigiderului se auzea.
„Iarăși ceartă…”, gândi ea obosită.
Seara, când Andrei, soțul ei, se întoarse acasă, simți imediat tensiunea. Ljudmila Vasilievna stătea în sufragerie, cu brațele încrucișate, privind televizorul fără să vadă nimic. Arina pregătea masa.
— Ce s-a întâmplat? — întrebă Andrei.
— Nimic — răspunse Arina repede. — Cina e gata.
— Nu e nimic! — se ridică brusc soacra. — Soția ta a refuzat să-mi facă plăcintă cu varză!
— Mamă… — Andrei oftează. — Poate nu a vrut.
— Nu „nu a vrut”! A zis că e alergică! Ridicol! Cine a mai auzit așa ceva?!
Andrei zâmbi ușor, cu tristețe. — Mamă, Arina chiar e alergică. Îți amintești când în sat a mâncat varză acră și a ajuns la spital?
Chipul Ljudmilei Vasilievna se încordă. Pentru o clipă nu știu ce să răspundă. Apoi își întoarse privirea.
— Poate… poate am uitat.
Tăcerea se așternu peste cină. Doar lingura lovea ușor farfuria.
La finalul serii, când soacra se retrase în camera ei, Arina totuși bătu la ușă. Ținea o tăviță cu o felie de plăcintă cu mere.
— Nu e cu varză — spuse încet. — Dar poate vă place și asta.
Soacra voia să refuze, dar mirosul dulce și cald o opri.
— Cu mere?
— Da. Cu scorțișoară. După o rețetă veche.
Ljudmila Vasilievna o privi o clipă, apoi zâmbi timid.
— Asta îmi place… Mulțumesc, Arina.
A doua zi dimineață, ceva se schimbase. Ljudmila Vasilievna se trezi devreme și merse în bucătărie. Arina dormea încă, iar Andrei se pregătea de plecare. Femeia scoase făină, apă și o căpățână de varză proaspătă.
„Nu e chiar așa greu…” — murmură ea, frământând aluatul. Radio-ul cânta o melodie veche, din tinerețea ei.
Când Arina intră în bucătărie, rămase uimită.
— Ce faceți, doamnă Ljudmila?
— Plăcintă cu varză — răspunse scurt, întinzând aluatul în tavă.
— Dar… v-am spus că…
— Știu că nu o poți mânca. Nu e pentru tine. Doar… am poftit la ea.
Arina zâmbi.
— Atunci… pot ajuta cu ceva?
— Da, pune de un ceai, dacă vrei.
Mai târziu, stăteau amândouă la masă, sorbind ceaiul, în timp ce mirosul plăcintei se răspândea încet în bucătărie. Nu spuneau multe, dar tăcerea nu mai era grea.
Când plăcinta a fost gata, soacra tăie o felie și o puse cu grijă pe o farfurie.
— O duc la vecina Zina. Îi place plăcinta mea.
— E o idee bună — zâmbi Arina.
La ușă însă, soacra se opri.
— Știi, Arina… Poate aseară am exagerat. S-au adunat prea multe. Uneori e greu să accept că nu mai sunt eu stăpâna casei…
— Și eu sunt uneori prea sensibilă — răspunse Arina ușor. — Dar trăim împreună… aș vrea să ne înțelegem mai bine.
Soacra încuviință.
— Poate încă putem învăța.
Săptămânile treceau. Ljudmila Vasilievna se obișnuia cu modul diferit în care Arina făcea lucrurile. Arina înțelegea din ce în ce mai bine severitatea ei — în spatele ei era singurătatea, obiceiuri vechi, amintiri.
La o cină, Andrei glumi:
— Văd că gătești mult în ultima vreme, mamă.
— Desigur! — râse soacra. — Zina zice că pot deschide cofetărie!
Arina râse și ea. — Numai să nu vindeți plăcintă cu varză, că atunci eu nu pot intra!
Toți izbucniră în râs, iar Andrei o cuprinse pe Arina.
Mai târziu, în liniștea serii, Ljudmila Vasilievna merse în bucătărie. Luna lumina încăperea. Se așeză la masa mică, privind ceșcuța de ceai rămasă acolo.
„Ce ciudată e viața…” — gândi ea. — „Credeam că această fată mi-a ‘luat’ fiul… dar de fapt mi-a dat înapoi un cămin.”
Se auzi râsul tinerilor din dormitor. Inimă i se umplu de liniște. Spălă ceșcuța și se întoarse în cameră cu un zâmbet.
Dimineața, pe masa din bucătărie o aștepta un bilețel:
„Draga mea Arina,
astăzi merg în piață. Dacă vrei, îți cumpăr mere pentru plăcinta ta.
— Ljudmila”
Arina zâmbi larg. Deschise caietul ei de rețete și adăugă un nou titlu:
„Plăcintă cu mere — făcută împreună, cu dragoste.”
În seara aceea, când familia se așeză din nou la masă, nu mai exista tensiune în casă — doar lumina caldă, miros de ceai și râsete.
Povestea cu plăcinta de varză deveni în timp o mică anecdotă, spusă cu zâmbet, lângă o ceașcă de ceai fierbinte.
Și poate că acesta era cel mai bun „ingredient” dintre toate:
puțină răbdare, un pumn de înțelegere și un praf de iubire.
