Am divorțat de primul meu soț cu mulți ani în urmă. Oh, cât de mult m-a epuizat! După acea căsnicie, mi-a luat mult timp să-mi revin. Nu lucra, îmi cheltuia banii pe băutură și scotea lucruri din casă. Iar eu am îndurat totul, pentru că aveam un fiu care creștea. Dar într-o zi, când Gabriel avea 12 ani, a venit la mine, m-a privit drept în ochi și mi-a spus:
— Mamă, de ce înduri asta? Dă-l afară!
În acel moment, parcă mi s-a luat un văl de pe ochi și mi-am alungat soțul fără nicio ezitare. Ce bucurie a fost – nici nu pot descrie în cuvinte. Mai târziu, am avut câțiva pretendenți, dar nu am planificat niciodată o relație serioasă. Mi-era teamă să nu cad din nou într-o capcană.
Ultimii patru ani au fost deosebit de grei. Fiul meu a plecat să muncească în Canada și a decis să rămână acolo definitiv. Eu nu vreau să plec – este prea târziu să mă obișnuiesc cu o altă țară.
Perioada pandemiei a fost deosebit de grea pentru mine – nimeni nu venea în vizită. Iar apoi, treptat, singurătatea a devenit insuportabilă.
— Găsește-ți măcar un prieten cu care să poți vorbi! – mă îndemna prietena mea.
— Înțelegi, mă uit la cei de vârsta mea și toți par bătrâni și neputincioși. Mi-e rușine să fiu văzută cu ei. De ce aș avea nevoie de așa ceva? Ca să am grijă de cineva la bătrânețe? Ei nu caută o prietenă – caută o îngrijitoare.
— Atunci cunoaște pe cineva mai tânăr. Arăți minunat!
Asta m-a pus pe gânduri. Și cumva s-a întâmplat ca eu să încep să vorbesc cu un bărbat care locuia în blocul alăturat. În fiecare zi, își plimba câinele în parcul de lângă casele noastre.
Se numea Ion. Divorțat, fosta lui soție plecase în Italia, iar el avea o fiică adultă. Arăta foarte bine – un bărbat de 49 de ani, înalt și fermecător. Eu, după cum am menționat, aveam 62. Am început să vorbim, iar el mă curta atât de frumos – aproape în fiecare zi îmi aducea flori. Nici nu am observat cum deja se mutase la mine. Toți din jur se mirau cum de un bărbat atât de atrăgător și interesant fusese atras de mine. Nu voi ascunde – îmi plăcea această atenție.
În fiecare zi îi găteam mâncăruri delicioase, cu plăcere îi spălam și călcam hainele. Dar într-o zi mi-a spus:
— Ai putea să-mi plimbi câinele. Ți-ar prinde bine să ieși mai des la aer curat!
— Hai să mergem împreună.
— Poate că nu ar trebui să ne afișăm prea des împreună.
„Oare se rușinează cu mine?” m-am gândit. Și apoi am realizat că mă transformasem în menajera lui. Am decis să am o discuție serioasă cu el.
— Cred că treburile casnice ar trebui împărțite în mod egal. Poți să-ți calci singur hainele. Și să-ți plimbi singur câinele.
— Ascultă, dacă ai vrut un bărbat tânăr și frumos, trebuie să-l faci fericit. Altfel, la ce bun?
— Ai 30 de minute să-ți faci bagajele și să pleci!
— Ce? Nu pot – fiica mea deja și-a adus iubitul în apartamentul meu.
— Ei bine, atunci locuiți împreună!
L-am dat afară fără nicio ezitare. Cu toate acestea, recunosc, mi-a fost trist. Oare o femeie de vârsta mea nu mai are nicio șansă să găsească iubirea adevărată? Încă tânjesc după tandrețe…
