Ana a rămas nemișcată, cu mâna strânsă pe toarta genții. Respira greu, încercând să nu scoată niciun sunet. Totul din jur se clătina: mașinile, pereții, până și lumina părea să tremure.
Pentru o clipă, și-a dorit să nu fi venit. Să nu fi auzit. Să rămână acasă, printre mirosurile de mâncare și rufele întinse la uscat. Dar acum nu mai putea da timpul înapoi.
S-a retras încet, fără ca cineva s-o observe, și a ieșit afară. Aerul rece i-a lovit obrajii, dar lacrimile fierbinți i-au șiroit pe față. Pe trotuar, geanta cu mâncare a alunecat din mâini, iar capacele caserolelor s-au desfăcut. Ciorba aburea, răspândind miros de leuștean, iar gogoșile s-au rostogolit pe asfalt. Ana le-a privit fără să miște, de parcă ar fi fost viața ei împrăștiată acolo, bucăți din suflet, rupte una câte una.
S-a așezat pe bordură, fără să mai țină cont de nimic. În jur, lumea mergea mai departe: oameni grăbiți, motoare pornite, voci care râdeau. Nimeni nu bănuia că lângă o roată de mașină, o femeie își pierdea încrederea în tot ce crezuse.
După un timp, s-a ridicat. Cu ochii umflați și mâinile tremurânde, și-a adunat resturile prânzului și le-a pus la loc. Nu plângea de milă. Plângea de rușine. Pentru anii în care a crezut că iubirea înseamnă să te pierzi pe tine pentru celălalt.
Când a ajuns acasă, liniștea era apăsătoare. A pus geanta jos, s-a sprijinit de masă și a privit în gol. Pe frigider era lipită o poză cu ei doi — râdeau, ținându-se de mână la mare. A dezlipit fotografia cu un gest lent și a aruncat-o în coș.
Seara, Sergiu a intrat în casă ca de obicei, obosit, dar cu fața senină.
— Anuțo, am murit de foame azi, n-am avut timp nici de pauză! — a spus el, fără să știe că adevărul îi ardea deja viața.
— Îți cred. Munca te epuizează, — a răspuns ea calm.
El nu bănuia nimic. I-a povestit ceva despre o mașină, despre o piesă nouă. Ana îl asculta, dar nu mai auzea. În mintea ei se năștea o decizie. Nu una impulsivă, ci limpede, ca lumina dimineții care o trezise cu doar câteva ore înainte.
Câteva zile mai târziu, când Sergiu s-a întors acasă, a găsit masa goală și un bilet scris cu o mână sigură:
„Nu pot trăi lângă un om care visează la altcineva. Am gătit, am spălat, am iubit. Dar eu merit să fiu iubită, nu doar apreciată. Ai grijă de tine.”
În apartament plutea același miros de curățenie, dar aerul era altfel. Gol.
Ana a plecat la sora ei, la țară. Acolo, printre miros de fân și aer curat, a început să se adune. În fiecare dimineață, mergea la fântână, spăla rufe și se uita la cer. Nu voia răzbunare, nu voia explicații. Voia doar pace.
Și, încet, a venit. Într-o zi, a zâmbit din nou. Nu pentru un bărbat, ci pentru ea. Pentru femeia care învățase că dragostea adevărată nu cere să te pierzi, ci să te regăsești.
Iar când, peste luni, Sergiu i-a trimis un mesaj, cerându-și iertare, Ana a privit ecranul lung. Apoi a șters mesajul fără să răspundă.
Pentru prima dată, se simțea liberă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
