„…că la noi în casă fiecare plătește pentru el.”
S-a lăsat o liniște de mormânt. Parcă și ceasul de pe perete se oprise. Am simțit cum îmi ard obrajii și cum îmi bate inima în gât. M-am uitat la iubitul meu, Andrei, așteptând măcar un zâmbet, o glumă, orice care să-mi arate că nu vorbește serios.
Dar el doar a ridicat din umeri, de parcă era ceva absolut normal.
Mama lui, doamna Mariana, s-a așezat la loc și a început să răsfoiască meniul, fără să se uite la mine. De parcă nici nu existam. Chelnerul stătea în picioare, cu pixul pregătit, așteptând comanda, iar eu simțeam că mă scufund în scaun.
„Eu iau ciorbă de burtă și un grătar de porc,” a zis tatăl, calm, ca și cum nimic nu ar fi fost în neregulă.
„Și eu la fel,” a adăugat mama.
Andrei s-a uitat la mine: „Tu ce vrei?”
Vocea mi-a ieșit abia șoptită: „Nu mi-e prea foame…”
În realitate, stomacul îmi era strâns de emoții. Nu mai conta mâncarea. Conta faptul că mă simțeam pusă într-o situație jenantă, fără niciun avertisment.
„Hai, nu te sfii,” a insistat el. „Ia și tu ceva.”
Am comandat în grabă o salată, doar ca să nu par ciudată.
Când a plecat chelnerul, tatăl lui a bătut cu degetele în masă și s-a uitat fix la mine.
„Și… cu ce te ocupi, Maria?”
„Lucrez la o firmă de contabilitate,” am răspuns, încercând să-mi păstrez calmul.
„Aha,” a zis el scurt. „Și câștigi bine?”
Întrebarea m-a lovit ca o palmă. Nu știam ce să spun. În familia mea, nu se puneau astfel de întrebări la prima întâlnire.
„Mă descurc,” am răspuns evaziv.
El a dat din cap, de parcă evalua un produs la piață.
Pe măsură ce trecea timpul, tensiunea creștea. Fiecare întrebare era mai incomodă decât cealaltă. Despre bani, despre părinții mei, despre dacă am casă sau stau în chirie. Mă simțeam ca la un interogatoriu.
Iar Andrei… tăcea. Din când în când mai zâmbea, dar nu intervenea deloc.
Când a venit nota, chelnerul a pus-o pe masă, fix în fața mea.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
Tatăl lui a spus calm: „Hai, să vedem cum ne descurcăm fiecare.”
Am luat nota cu mâinile ușor tremurânde. Totalul era mai mare decât mă așteptam. Am început să calculez rapid, să nu greșesc, să nu mă fac de râs.
În momentul ăla, ceva s-a rupt în mine.
Nu mai era vorba de bani. Era vorba de respect.
Am pus nota jos, m-am ridicat în picioare și am spus, cu o voce mai fermă decât mă așteptam:
„Știți ceva? Eu nu sunt obișnuită cu genul ăsta de ‘teste’. La mine acasă, când inviți pe cineva la masă, îl inviți din suflet, nu îl pui să scoată banii din buzunar.”
Toți trei au rămas tăcuți.
M-am uitat la Andrei. Pentru prima dată în seara aceea, părea ușor încurcat.
„Puteai să-mi spui dinainte,” am continuat. „Nu m-ar fi deranjat să plătesc, dar m-ar fi ajutat să știu în ce mă bag.”
Am scos banii pentru partea mea și i-am lăsat pe masă.
„Dar felul în care ați făcut-o… nu e pentru mine.”
Am luat geanta și am plecat.
Aerul de afară era rece, dar parcă m-a trezit. Am tras adânc în piept și, pentru prima dată în acea seară, m-am simțit ușurată.
Telefonul a început să vibreze. Andrei.
Nu am răspuns.
Am mers încet spre stația de autobuz, cu pași apăsați, dar siguri. În capul meu era liniște.
Uneori, nu ai nevoie de luni sau ani ca să înțelegi dacă un om e potrivit pentru tine.
Îți ajunge o singură cină.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
