„Atunci… nu mai închideți,” a spus el, cu o voce joasă, schimbată brusc.
Mi s-a făcut pielea de găină.
Am strâns telefonul mai tare la ureche și m-am uitat spre fereastră. Perdeaua se mișca ușor, de parcă cineva tocmai o atinsese. Nu bătea vântul. Era liniște completă afară.
„Domnule… e cineva la mine la geam,” am șoptit.
„Știu,” a răspuns dispecerul. „Vă rog să mergeți într-o cameră unde vă puteți încuia și să nu faceți zgomot.”
Inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că se aude în toată casa. M-am retras încet în dormitor, cu pași mici, grijuliu, să nu scârțâie podeaua.
În timp ce închideam ușa, am auzit clar un sunet.
Un fel de zgârietură.
Chiar la geam.
Am încremenit.
„A intrat?” a întrebat dispecerul.
„Nu… dar încearcă,” am spus, abia respirând.
S-a lăsat din nou liniștea. Apoi, după câteva secunde, dispecerul a spus ceva care mi-a înghețat sângele:
„Ascultați-mă foarte atent. Persoana care a sunat înainte… a spus exact același lucru ca dumneavoastră.”
„Cum adică?” am întrebat, simțind cum mă ia amețeala.
„A spus că cineva umblă la geam. Dar apelul… a venit de la dumneavoastră.”
Am simțit cum mi se înmoaie picioarele.
„Nu… nu se poate. Eu sunt singur în casă.”
În acel moment, zgomotul de la geam s-a oprit.
Brusc.
Prea brusc.
Și apoi… am auzit ceva din spatele meu.
Un foșnet ușor.
Din casă.
M-am întors încet, cu fiecare mușchi încordat.
Dulapul.
Ușa dulapului era întredeschisă.
Eu eram sigur că o închisesem.
„Domnule?” a spus dispecerul. „Mai sunteți cu mine?”
N-am putut răspunde.
M-am apropiat încet, pas cu pas, de dulap. Fiecare pas părea un efort uriaș. Îmi simțeam respirația sacadată.
Am întins mâna.
Am apucat ușa.
Și am deschis-o brusc.
Nimic.
Doar hainele mele, atârnate liniștite.
Am tras aer adânc în piept, dar senzația de liniște nu a venit. Din contră.
Pentru că atunci am observat ceva.
Fereastra din dormitor.
Era deschisă.
Puțin.
Deși eram sigur că o închisesem înainte să mă culc.
Un curent rece a trecut prin cameră.
Și atunci… telefonul meu a început să scoată un sunet ciudat. Ca un ecou.
Din difuzorul apelului, se auzea… altă respirație.
Nu a mea.
„Domnule,” a spus dispecerul, acum mult mai ferm. „Unitatea este la două minute de dumneavoastră. Ieșiți din casă imediat, dacă puteți, fără să treceți pe lângă ferestre.”
Am înghițit în sec.
Dar înainte să apuc să mă mișc, am auzit din nou.
Vocea.
Chiar lângă mine.
Foarte încet.
„Ai sunat prea târziu…”
Am simțit cum mi se oprește inima.
Fără să mai gândesc, am fugit spre ușă, am descuiat și am ieșit afară în frig, desculț, fără să mă uit înapoi.
Am stat în curte, tremurând, până când au apărut girofarurile.
Polițiștii au intrat în casă imediat.
Au verificat totul.
Fiecare cameră.
Fiecare colț.
După câteva minute, unul dintre ei a ieșit și m-a privit serios.
„A fost cineva înăuntru,” a spus. „Nu mai e acum. Dar a fost.”
Mi-au arătat urme de noroi pe podea.
Sub fereastră.
Și ceva care m-a făcut să nu mai dorm liniștit mult timp după.
Pe masa din bucătărie… era telefonul fix.
Ridicat din suport.
Ultimul apel format?
Cu câteva minute înainte ca eu să sun.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
