Clara își simți pielea încrețindu-se de groază. În clipa în care degetele ei atinseseră inelul, trupul bărbatului se înfiorase ușor, ca și cum ar fi reacționat. Era imposibil — el era mort! Își retrase mâna brusc, dar nu putu să-și desprindă privirea de chipul lui. Ochii lui, care ar fi trebuit să rămână închiși pentru totdeauna, se deschiseră pentru o fracțiune de secundă. Pupilele erau negre, fără luciu, ca două găuri fără fund.
Un strigăt înăbușit îi scăpă din gât, dar în același timp îi era teamă să facă zgomot. Respira greu, tremurând, convinsă că totul fusese doar o halucinație provocată de oboseală. Încercă să se liniștească, să-și spună că imaginația îi joacă feste. Dar atunci mâna bărbatului se ridică brusc și îi apucă încheietura cu o forță incredibilă.
— Nu… îmi lua… inelul… — șopti o voce stinsă, aproape neomenească.
Clara țipă, scuturându-se și încercând să-și elibereze mâna. Trupul mortului nu se mișca deloc, doar brațul îi era încleștat pe ea. Încercă să fugă, dar picioarele i se împotmoliseră ca și cum podeaua ar fi prins viață. Lumina neoanelor pâlpâia amenințător, iar umbra ei se lungea grotesc pe pereți.
Deodată, bărbatul se ridică pe jumătate de pe targă, cu fața întunecată și cu buzele lipsite de sânge. Clara simți un val de frig care îi străpungea oasele. Inelul strălucea acum mai intens, ca și cum ascundea în el o energie stranie. Ea înțelese: nu era un simplu obiect de lux, ci ceva mult mai întunecat.
— Este blestemat… — murmură ea, dar gândul i se frânse când ochii sticloși ai mortului se fixară asupra ei.
Într-un ultim gest disperat, Clara trase cu putere de braț și reuși să scape. Fugi către ușă, dar cheia lipsea. Când se întoarse, trupul bărbatului nu mai era pe targă. Liniștea din morgă devenise insuportabilă. Auzise doar bătăi lente, grele, ca niște pași pe coridor.
Se lipi de perete, cu inima bubuindu-i în piept. Știa că nu are unde să se ascundă. Pașii se apropiau, iar un șuierat rece se rostogolea prin încăpere. Clara își aminti de toate obiectele furate de-a lungul timpului, de toate viețile de care profitaseră mâinile ei lacome. Și pentru prima oară în trei ani, simți o vină zdrobitoare.
Ușa se deschise încet, scârțâind. În prag apăru silueta bărbatului, ținându-și inelul pe deget, cu un zâmbet straniu pe față.
— Acum… e rândul tău… — șopti el.
Clara țipă din nou, dar strigătul îi fu înghițit de întuneric. În dimineața următoare, colegii au găsit morga goală. Trupul dispăruse. Și la fel și Clara. Singurul lucru rămas pe masă era un inel de aur, rece și greu, care strălucea sinistru în lumina crudă a neonului.
