Marianne s-a încruntat, dar un zâmbet rece i-a schițat colțurile gurii.
— Clara, tu nu înțelegi cât de importantă este această casă pentru noi toți. Nu doar pentru tine.
— Nu, mama lui Paul, — a răspuns Clara cu hotărâre, — această casă are o istorie și o valoare sentimentală doar pentru mine și bunica mea. Și nu voi permite să fie transformată într-o simplă piesă de decor pentru planurile tale.
Paul s-a așezat pe o bancă, își ascundea fața în palme, sfâșiat între două lumi.
— Nu vreau să ne certăm, vă rog, să găsim o soluție…
Dar Clara știa că nu putea fi vorba de compromisuri când în joc era ceva atât de personal.
În timp ce atmosfera devenea tot mai tensionată, un zgomot puternic se auzi din spatele lor. Un bărbat în vârstă, cu pas hotărât, a ieșit din umbră. Era un vechi prieten al bunicii Clarei, care fusese în secret custodele unei povești ascunse despre vilă.
— Clara, trebuie să știi adevărul, — spuse el grav. — Bunica ta nu doar că a lăsat casa ție, ci și un testament ascuns, cu instrucțiuni clare. Nu poți vinde sau renova nimic fără acceptul unui consiliu pe care ea l-a înființat — o comunitate de oameni care vor păstra spiritul și valorile locului.
Marianne și Paul au rămas muți de uimire.
— Acum înțelegi că nu este vorba doar de o casă, — a continuat bărbatul, — ci de o moștenire vie, care trebuie respectată.
Clara s-a uitat la soacra ei cu o nouă înțelegere: lupta nu era doar pentru pereți și mobilier, ci pentru sufletul unui loc care lega generații. Și, pentru prima dată, totul părea să capete sens.
