„Ce ai acolo pe spate, puiule?..” — bunica a înlemnit când a văzut vânătaia. Dar ceea ce i-a șoptit nepoțica după aceea la ureche… era pur și simplu DE NEIMAGINAT… 
Valentina stătea pe marginea canapelei, nemișcată. Lângă ea, învelită într-o pătură, dormea Cătălina, îmbrățișând strâns iepurașul ei de pluș. Degețelele ei se jucau mecanic cu o ureche roasă — ca și cum în acel gest minuscul se afla toată apărarea ei.
În mintea bunicii bubuia un singur gând:
„Cum de nu am văzut nimic până acum?”
Își aminti cum devenise fiica ei, Marina, în ultimii ani. Rece. Distantă. Tot timpul nervoasă, frustrată, iritată. Se plângea de muncă, de stres, de „copilul imposibil” care o storcea de energie.
Valentina dădea din cap, o compătimea. Credea că sunt vorbe.
Dar acum… acum avea adevărul în față.
Un copil cu o vânătaie. Cu frică în priviri. Cu tăcere ca zid.
— Cătălina, puiul meu… spune-mi adevărul — a rostit cu blândețe Valentina, în timp ce vocea i se rupea. — Mama te pedepsește des?
Fetița a dat din umeri, apoi a încuviințat din cap, foarte încet.
— Uneori… dacă nu sunt cuminte. Dacă nu fac curat sau dacă vorbesc prea mult… O dată pentru că am vărsat laptele. Și o dată pentru o notă mică. Și mai e și…
— Ce, iubita mea?
Cătălina a strâns și mai tare jucăria.
— Mă încuie în baie. Sau mă scoate pe balcon. Zice că trebuie să mă „răcoresc” dacă nu ascult.
Valentina și-a dus mâna la gură. Simțea cum inima i se strânge.
„Nu… asta nu e Marina. Nu e fata pe care am ținut-o la piept…”
Seara, după ce Cătălina a adormit ascultându-i povestea, Valentina s-a ridicat încet, a mers în bucătărie, și-a turnat un pahar cu apă — cu mâna tremurând — și s-a așezat la masă.
Decizia a venit pe loc. N-a fost nevoie de gândire.
Nu o va trimite înapoi. Nu mâine. Poate niciodată.
Două ore mai târziu, Valentina se afla într-o mașină. Pe scaunul din dreapta — vecinul ei, domnul Ion, fost polițist în pensie.
— Vale, ești sigură? Vrei să anunți Protecția Copilului? Nu-i lucru ușor.
— Ion, nu pot s-o las așa. E nepoata mea. Dacă eu tac, atunci ce fel de bunică sunt? Ce fel de om?
A doua zi, la ușa Marinei au bătut doi reprezentanți de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului. O doamnă îmbrăcată sobru s-a prezentat și a cerut să discute.
— Am primit o sesizare privind suspiciuni de abuz fizic și emoțional asupra minorei.
Marina s-a albit la față.
— Mama! E mama mea, nu? Ea v-a zis toate prostiile astea! Femeia e nebună! Eu sunt o mamă perfectă! Copilul meu are de toate: haine, jucării, tabletă!
— Și vânătăile? Și teroarea din ochi? Și ele fac parte din „de toate”?
— Am lovit-o o dată! Atât! N-a fost abuz, a fost corecție! Sunt mama ei! Am dreptul! Ea mereu a fost împotriva mea! Acum vrea s-o ia de tot!
— Vă rugăm să vă calmați — interveni bărbatul din echipă. — Nu facem acuzații. Dar copilul va rămâne temporar la bunică, până finalizăm ancheta.
Marina se prăbuși pe scaun. Abia atunci înțelese că ar putea să-și piardă fata.
Două săptămâni mai târziu, Cătălina era încă la Valentina. Și în fiecare zi — era mai liniștită, mai luminoasă. Râdea. Desena. Adormea fără plânsete. Nu se mai trezea speriată noaptea.
Într-o seară, după ce au băut ceai împreună, Cătălina întrebă încet:
— Bunico… pot să rămân mereu la tine?
Valentina o mângâie pe păr și, cu lacrimi în ochi, spuse:
— Atât cât am suflet în piept, tu ești acasă aici, iubirea mea.
După o lună, Marina veni la ușă.
Nu mai era aceeași. Fără machiaj. Cu ochii obosiți. Cu umerii căzuți.
— Mamă… am fost la psiholog. La protecția copilului. M-am uitat în oglindă și… m-am îngrozit. N-am fost o mamă. Nici om. Am făcut rău. Dar vreau să schimb asta. Vreau… să pot s-o țin din nou în brațe. Când o merit.
Valentina o privi în tăcere. Apoi, cu un oftat adânc, spuse:
— Poți să încerci, Marina. Dar nu mai ești „mama” până nu devii din nou om. Întâi te întorci la tine. Apoi — poate — și la ea.
Marina izbucni în lacrimi. Nu lacrimi teatrale. Ci adevărate. Grele.
Cătălina, din cameră, o auzi. Se apropie încet, o privi lung. Apoi îi zise:
— Dacă nu o să mă mai sperii niciodată de tine… atunci da. Dar trebuie să fii bună. Ca bunica.
Și îi luă mâna.
A fost un nou început.
Fără țipete.
Fără frică.
Doar cu încercări. Cu timp. Cu răbdare.
Și cu o fetiță care învăța, pas cu pas,
că iubirea adevărată nu sperie niciodată.
