În loc să fugă, Clara s-a oprit brusc, și-a tras adânc aer în piept… și a început să țipe cât o țineau plămânii:
— TAAATI!!! TATAA!!! A VENIT DOMNUL CU PALTON!!! E AICI!!! TATI, C’ACUM, C’ACUM!!!
Bărbatul s-a oprit ca lovit de un zid invizibil. Clara țipa în continuare, agitând mâinile, uitându-se în sus spre balconul unde știa că e apartamentul lor.
— TAAATI, C’ACUM, A VENIT DOMNUL CARE ZICEA CĂ-L CUNOȘTI!!!
În acel moment, două ferestre s-au deschis brusc la etajele superioare. Un bărbat solid a apărut în cadru, alarmat, iar o femeie mai în vârstă a strigat:
— Fetițo, totul e bine?! Cine e omul ăla?
Clara a țipat și mai tare, acum plângând:
— Nu-l cunosc! Mă urmărește!
Bărbatul în negru a ezitat o clipă, apoi s-a întors pe călcâie și a luat-o la fugă printre blocuri, dispărând în câteva secunde. Din bloc a ieșit în goană tatăl Clarei, urmat de alți vecini alertați de țipete.
Au căutat, dar nu l-au mai găsit. Însă Clara era în siguranță.
Final:
Mai târziu, în seara aceea, poliția a luat declarații. Tatăl Clarei i-a strâns mâinile în ale lui și i-a spus cu voce tremurată:
— Fetița mea deșteaptă… Tu ai salvat tot. Nu te-ai speriat, ai fost mai isteață decât el.
Clara a dat din cap încet, cu lacrimi uscate pe obraji:
— Mi-ai zis că dacă cineva mă urmărește și nu pot fugi, să țip. Să inventez ceva care să-l sperie. Așa am zis că-l cunoști, că e “domnul cu paltonul” de care știai…
Tatăl a zâmbit, cu ochii în lacrimi.
— A fost exact ce trebuia. Ai avut curajul pe care nici mulți adulți nu-l au.
Și așa, o fetiță de șapte ani, cu fularul mereu căzut de pe umăr și caiete mototolite în ghiozdan, a învățat o lecție uriașă: că uneori, cel mai puternic scut este vocea ta.
