SUV-ul s-a oprit brusc, iar din el a coborât un bărbat în jur de 30 de ani, cu chipul tras și ochii umbriți de cearcăne adânci. Când a văzut silueta bătrânei, a încremenit.
— Mamă?
Elena a ridicat privirea, iar pentru o clipă timpul s-a oprit. L-a recunoscut imediat — același mers apăsat, același fel de a-și ține mâinile, același ochi tulburi de vinovăție. Adrian.
— Ești viu… a șoptit ea, mai mult pentru sine.
El s-a apropiat încet, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu miere.
— N-am știut… N-am știut că ieși azi. N-am primit niciun bilet, nicio veste.
Ea l-a privit lung, dureros de tăcută.
— Ai vândut casa…
Adrian a dat din cap.
— N-am putut rămâne. Satul… oamenii… mă priveau ca pe o rușine. Am plecat. M-am angajat la oraș. Am tras tare, mamă, dar nu m-am întors. Mi-a fost frică. Frică de tine. De ce o să vezi când te uiți la mine.
— Am văzut destul între patru pereți… destul cât să nu mai judec pe nimeni.
Adrian a îngenuncheat în fața ei, cu fruntea în poala bătrânei.
— Iartă-mă… N-am meritat ce ai făcut pentru mine. Dar nu ți-am uitat nicio zi sacrificiul.
Ea i-a mângâiat părul.
— Nu despre iertare e vorba, Adiță… ci despre răsplată. Și uneori, răsplata vine nu ca pedeapsă, ci ca o șansă nouă. O iei sau o pierzi. Eu mi-am pierdut casa. Tu?
Adrian a ridicat privirea, cu ochii plini de lacrimi.
— Eu vreau să câștig înapoi ce mai pot. Pe tine.
Final:
În tăcerea ce a urmat, soarele a coborât după dealuri, iar frigul serii s-a strecurat ușor printre frunzele uscate. Adrian a deschis portiera mașinii.
— Hai cu mine. Am o garsonieră mică în oraș. Dar e curată. Și… e loc pentru doi. Dacă vrei.
Elena a ezitat, apoi a înclinat din cap. Cu un ultim suspin, și-a șters ochii și a urcat în mașină.
SUV-ul a pornit încet, lăsând în urmă stația pustie, satul, trecutul… și o femeie care, deși pierduse totul, găsise din nou un drum.
