El nu se aștepta ca ea să nu dea înapoi.
Pentru o secundă, în ochii lui a apărut ceva asemănător cu frica.
Toată aroganța i s-a topit, brusc, ca gheața sub foc.
Elena a ridicat șorțul de pe masă și a spus calm:
— Puteți pleca singur. Sau pot chema paza.
El nu a spus nimic.
Doar un pas în spate. Apoi altul.
Și a plecat.
Când ușa s-a închis, sala a rămas mută.
Cineva a oftat.
Ana s-a apropiat și a șoptit:
— O să vă concedieze…
— Poate, a spus Elena. Dar diseară dorm liniștită.
Noaptea, orașul era liniștit. Brașovul părea mai curat, mai respirabil.
Ea mergea încet, fără frică, ca și cum ar fi scăpat de o greutate veche.
A doua zi a venit devreme.
Managerul a tăcut, colegii doar au privit-o altfel.
Ana i-a adus o cafea.
— Mulțumesc pentru tot, a spus ea.
Elena a zâmbit:
— Nu-mi mulțumi. Ține minte doar că respectul nu se cere. Se trage o linie.
Soarele bătea prin geamurile mari,
iar în lumina aceea aurie, totul părea nou.
Chiar și ea.
