— Elena… — vocea tremura ușor.
— Radu.
O tăcere lungă.
— Am auzit că te-ai mutat la Cluj. Și… că ai o afacere.
— Da. Florăria merge bine.
— Mă bucur. — A oftat. — Mama e bolnavă. Nu mai are mult.
Am rămas tăcută. Oricât m-ar fi rănit, nu puteam simți ură.
— Îmi pare rău.
— Aș vrea să ne vedem. Să vorbim.
Am ezitat, dar am acceptat. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru.
El părea obosit, îmbătrânit. Eu eram alta — mai puternică, mai senină.
— Nu ai idee cât regret, — a spus. — Am fost un prost. Mama… m-a făcut să cred că tu ești problema.
— Ai fost fiul mamei tale, nu soțul meu, — am spus calm.
Radu a plecat privirea.
— Am pierdut tot. Afacerea, casa…
— Viața îți dă lecții, — am zâmbit ușor. — Eu am învățat să nu mai cer dragoste de la oameni care nu știu să o ofere.
Am plătit cafeaua și m-am ridicat.
— Radu, — am spus privind ploaia, — uneori Dumnezeu îți ia ceva, doar ca să-ți arate cine ești cu adevărat.
Am ieșit. Pe colț, o bătrână vindea flori ude de ploaie. Am cumpărat un mic buchet de lavandă. Mirosul acela cald mi-a umplut sufletul.
Pentru prima dată, am știut că trecutul nu mă mai doare.
El era doar o poveste — iar eu eram deja finalul ei fericit.
