Aerul mirosea a praf și a pâine proaspătă din brutăria de la colț. Emil privi în jurul lui și pentru o clipă simți o rușine ciudată. El, omul care avea totul, nu știa cum arată cu adevărat lumea celor care lucrau pentru el.
Mergea încet, privind numerele caselor, până când o recunoscu. O poartă mică, vopsită cândva în verde, acum scorojită, și un gard de sârmă care abia se mai ținea. În curte, o fetiță de vreo opt ani se juca cu un cățel slăbuț. Emil se opri. Fetița era copia fidelă a Ioanei.
— Bună ziua, spuse el, încercând să-și dreagă vocea. Mama ta e acasă?
Fetița îl privi mirată, dar nu părea speriată.
— Da, e înăuntru. Dar nu primiți pe nimeni fără să o strigați de la poartă, a zis ea cu seriozitatea copiilor care au învățat prea devreme ce e grija.
Emil zâmbi și dădu din cap. Strigă numele Ioanei. După câteva secunde, ușa se deschise și femeia apăru în prag, cu șorțul plin de făină. Când îl văzu, ochii i se măriseră de uimire.
— Domnule Ioniță?! Dumneavoastră aici?
— Scuză-mă că am venit fără să te anunț. N-am vrut să te sperii. Doar… voiam să văd dacă ești bine.
Pentru o clipă, timpul se opri. Ioana se uită în jur, rușinată de pereții cojiți și de pământul din curte.
— N-ar fi trebuit să vă deranjați. Eu… sunt bine.
Dar vocea ei tremura. Emil făcu un pas înainte.
— Ioana, te-am văzut plângând zilele trecute. Și leșinând. Ce se întâmplă? Ai nevoie de ajutor?
Ea își coborî privirea. Câteva lacrimi îi picurară pe șorț.
— Nu e nimic, domnule. Doar… viața.
El rămase tăcut. În jur, câteva femei din vecini priveau discret pe după perdele. Era un moment delicat. În cele din urmă, Ioana oftă adânc și, parcă înfrântă, spuse:
— Vă rog, intrați.
Înăuntru, casa era mică, dar curată. Două camere, o masă din lemn vechi, perdele cusute manual. Pe un raft, câteva fotografii: un bărbat tânăr în uniformă militară, Ioana și fetița mică. Emil înțelese imediat.
— Soțul tău…?
— A murit acum patru ani, la serviciu. Era pompier. De atunci… am rămas doar noi două.
Cuvintele căzură greu între ei. Emil se așeză încet și scoase din buzunar un plic.
— Ioana, nu am venit să-ți dau bani, ci să-ți spun ceva. Mi-am dat seama că oamenii ca tine sunt adevărata forță din spatele oricărui succes. Eu conduc firme, dar tu, tu conduci viața cu o putere pe care n-am cunoscut-o niciodată.
Femeia îl privi cu uimire și recunoștință.
— Nu știu ce să zic, domnule…
— Spune-mi Emil. Și dacă-mi permiți, aș vrea să te ajut cu ceva concret. Fetița ta… merită mai mult.
A doua zi, fără să-i spună, Emil a mers la școala fetei și a achitat toate taxele pentru anul întreg. În plus, i-a oferit Ioanei un loc de muncă mai ușor, în birourile firmei lui, aproape de casă.
Când femeia a aflat, a izbucnit în plâns. Nu din milă, ci din recunoștință. Pentru prima dată după mult timp, cineva o văzuse cu adevărat.
În timp, între ei s-a legat o prietenie sinceră, bazată pe respect. Emil a început să viziteze cartierul mai des, ajutând discret și alte familii din zonă. Iar într-o zi, privind cum Ioana și fetița ei râdeau în fața unei case noi, pe care el o ajutase să o ridice, a înțeles ceva esențial:
Adevărata bogăție nu stă în banii din conturi, ci în inimile pe care reușești să le schimbi.
Și în zâmbetul sincer al unei femei care, în ciuda vieții grele, n-a încetat niciodată să creadă în oameni.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
