…Mihai a scos cu grijă obiectul din spațiul îngust. Era un jurnal vechi, cu colțurile roase, legat cu o panglică de culoare vișinie. L-a deschis ezitant, dând peste pagini scrise mărunt, cu o caligrafie tremurată.
Pe prima pagină era scris cu majuscule:
„Dacă cineva găsește asta, înseamnă că am avut curajul să-l las. Te rog, citește.”
Cu mâinile ușor tremurânde, Mihai a început să parcurgă rândurile. Era jurnalul fetei. Se numea Daria, avea 15 ani și, din spusele ei, trăia un coșmar invizibil pentru cei din jur: era abuzată verbal și emoțional de colegi, zi de zi. Fiecare pagină era un strigăt mut, o confesiune amară despre singurătate, despre rușinea de a spune adevărul și despre teama că „nimeni n-ar crede-o oricum”.
Ultima pagină l-a tulburat cel mai mult:
„Șoferul pare un om bun. Uneori cred că m-ar asculta, dar n-am curaj. Așa că las asta aici. Dacă nu se întâmplă nimic… înseamnă că nici acum n-a fost momentul.”
Mihai s-a așezat pe treapta autobuzului, ținând jurnalul la piept. O senzație de vină i se urcă în piept. O văzuse plângând. Trei zile. Și n-a zis nimic.
A doua zi, Daria a urcat din nou în autobuz, tăcută, cu ochii în pământ. Mihai a așteptat până când copiii s-au așezat, apoi a coborât din scaunul lui, a mers spre ea și, fără un cuvânt, i-a întins jurnalul.
— Ești în siguranță, Daria, — i-a spus cu voce calmă. — Și nu mai ești singură.
Privirea fetei s-a ridicat pentru prima dată. În ochii ei tulburi de lacrimi se aprinsese o scânteie — de speranță. De încredere.
După acea zi, Mihai a vorbit cu directorul școlii. A chemat psihologul, a contactat părinții. A fost un drum lung, dar Daria a primit ajutorul de care avea disperată nevoie.
Și totul a început cu un om care a ales să privească dincolo de lacrimi.
🔔 Uneori, un gest mic poate salva o viață.
Dacă vezi pe cineva suferind în tăcere, nu întoarce privirea. Fii acel „cineva” care întreabă: „Ești bine?” 💛
