„Vino la casa din spatele grădinii tale exact la 19:30. Asigură-te că nu te urmărește nimeni.”…m-am lipit de fereastră, privind cu atenție. Lili stătea acolo, în mijlocul camerei, cu capul plecat, iar lumina slabă care pătrundea prin fereastra crăpată o făcea să pară mai mică decât era. M-am înfiorat. Ce se întâmpla cu ea? De ce nu mi-a spus nimic?
Am rămas câteva secunde, respirând adânc și încercând să îmi adun gândurile. Apoi, mi-am făcut curaj și am deschis ușa încet, sperând că nu m-a auzit. Pașii îmi erau grei, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că îmi va exploda pieptul.
Am intrat în curte și m-am apropiat de casă, dar Lili nu părea să observe că sunt acolo. Vocea ei, șoptind ceva ce nu înțelegeam, părea tot mai adâncă, tot mai îngrijorătoare. Când am ajuns în fața ușii, am auzit-o vorbind cu cineva. Erau cuvinte normale, dar tonul vocii era rece, distant. Lili nu vorbea așa.
Am bătut la ușă, iar Lili s-a întors brusc. Când mi-a văzut fața, ochii i s-au lărgit, iar un zâmbet timid i-a apărut pe buze.
„Mamă… ce faci aici?” a spus ea, părând complet neînțeleasă.
„Lili, de ce ieși în fiecare seară fără să îmi spui? Unde mergi? Ce se întâmplă?” am întrebat, cu vocea tremurândă.
Lili părea să nu știe ce să răspundă. Și atunci, mi-am dat seama. Era doar un joc copilăresc, o fantezie pe care o construise în mintea ei. În fiecare seară, se ducea la acea casă abandonată, care nu era nimic mai mult decât un loc de joacă pe care îl descoperise. Probabil că își imagina că era un loc misterios, unde putea fi singură, departe de lumea „adulților”. Poate că își crea o poveste, un mic univers al ei.
„Nu vreau să te mai sperii, mamă. E doar un loc unde mă simt… specială”, mi-a spus Lili, privind la picioarele sale.
Am respirat adânc, ușurată. Într-un fel, îmi dădeam seama că totul fusese doar o neînțelegere, o combinație de frică și dorința de a înțelege ce făcea fiica mea.
„Lili, știi că îmi fac griji pentru tine. Te rog să îmi spui unde mergi, ca să nu mă sperii din nou, da?” i-am spus, cu o voce blândă.
A încuviințat din cap, iar apoi am plecat împreună spre casă, ținându-mă de mână. Deși povestea părea să fi fost mai simplă decât mă așteptam, un gând mă chinuia. Poate că era doar un joc al imaginației ei… sau poate că în adâncul sufletului meu știam că trebuie să fiu mai atentă la orice semn de neliniște pe care l-ar putea ascunde.
În acea noapte, am stat lângă ea până a adormit, mângâindu-i părul, și am promis că voi fi mai atentă. Nu voi mai lăsa imaginația mea să preia controlul, dar voi fi totuși acolo, pentru ea, la fiecare pas.
