A rămas nemișcat câteva clipe, cu genunchii în noroi și cu respirația tăiată.
Metalul era neted. Nu ruginit, nu vechi. Parcă fusese pus acolo ieri.
A mai dat la o parte pământul, încet, cu grijă. Nu voia să facă zgomot, de parcă cineva l-ar fi putut auzi. Conturul începea să se vadă clar: o ușă metalică. Cu balamale. Cu un mâner mic, rotund.
Sub un mormânt.
Inima îi bătea atât de tare încât îi țiuiau urechile. Și-a șters fruntea cu mâneca hainei groase și a privit în jur. Cimitirul era pustiu. Doar crucile albe și vântul care trecea printre ele.
A apucat mânerul.
Era rece ca gheața.
A tras.
La început, nimic. A mai încercat o dată, strângând din dinți. Ușa a scârțâit încet și s-a ridicat câțiva centimetri. Dinăuntru a venit un miros greu, de aer închis.
Nu miros de putreziciune.
Aer stătut.
Sub ușă se vedeau trepte.
Trebuia să se oprească. Știa asta. Trebuia să cheme poliția din oraș. Să anunțe pe cineva. Dar ceva îl împingea înainte. Poate anii petrecuți printre morți, poate dorința de a înțelege.
A aprins lanterna din buzunar.
Lumina a coborât pe trepte de beton.
Și a început să coboare.
Fiecare pas răsuna în liniștea dimineții. Sub pământ era mai cald. Mult mai cald decât ar fi trebuit să fie în februarie, când afară erau minus zece grade.
La capătul scării era o încăpere mică.
Și luminată.
Nu puternic. Dar suficient cât să vadă.
Pe un pat de campanie stătea un tânăr. Învelit cu o pătură groasă. Cu o sobă electrică lângă el. Cutii de conserve, sticle de apă, un radio mic pe masă.
Băiatul a ridicat capul.
Avea obrajii palizi și ochii mari, speriați.
„Vă rog… nu spuneți nimănui”, a șoptit.
Îngrijitorul a simțit că i se înmoaie picioarele.
„Tu… cine ești?”
„Mă cheamă Andrei.”
1999–2025.
Anul morții.
Băiatul era viu.
Cu câteva luni în urmă, tot orașul vorbise despre accident. O mașină răsturnată pe drumul județean. Sicriu închis. Părinți distruși. Lume multă la înmormântare.
„N-am murit”, a spus Andrei încet. „Am vrut să dispar.”
Vocea îi tremura.
A povestit tot. Datorii. O hârtie cu datorie semnată pentru niște prieteni. Cămătari din orașul vecin. Amenințări. Frică pentru părinți.
Accidentul fusese real.
Dar el scăpase.
Și cineva îl ajutase să „moară” pe acte. Un văr care lucra la pompe funebre. Sicriu sigilat. Certificat aranjat.
Sub mormânt, tatăl lui — fără să știe adevărul — turnase, din durere, o cameră de beton, convins că își protejează fiul de umezeală și frig. Nu știa că îl protejează de lume.
Andrei trăia acolo de trei luni.
Iar căldura sobei ținea pământul dezghețat.
Îngrijitorul s-a așezat pe un scaun vechi. L-a privit lung.
Nu vedea un infractor.
Vedea un copil speriat.
S-a gândit la propriul lui fiu, plecat la muncă în Italia. La greșelile tinereții. La frica de a cere ajutor.
„Nu mai poți sta aici”, a spus într-un târziu.
Andrei a început să plângă.
„Mă găsesc… mă omoară…”
„Nu, băiete”, a spus bătrânul hotărât. „Te ajutăm legal. Te predai. Spui adevărul. Datoriile nu sunt de neplătit. Se rezolvă. Dar mormântul nu e loc pentru vii.”
În aceeași zi au mers împreună la poliție.
A fost scandal. Ziare locale. Oameni șocați. Părinți care au leșinat când și-au văzut fiul viu.
Au fost anchete. Procese. Cămătarii au ajuns unde le era locul.
Andrei a primit pedeapsă cu suspendare pentru înșelăciune și declarații false. A muncit. A plătit fiecare leu datorat. A reparat, pas cu pas, ce stricase.
Iar în primăvară, mormântul a fost desființat.
În locul lui, tatăl a plantat un nuc.
„Să fie semn de viață, nu de moarte”, a spus el cu lacrimi în ochi.
Îngrijitorul trece și acum pe lângă acel loc.
Iar când vede iarba verde sub nuc, zâmbește.
Pentru că știe un adevăr simplu:
Cât timp respiri, nu ești pierdut.
Și niciun om viu nu trebuie să-și trăiască viața sub o cruce.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
