După ce mi-a spus că și-a recăpătat vederea, lumea s-a oprit pentru o clipă. Mă simțeam expusă, vulnerabilă, de parcă cineva îmi smulsese vălul invizibil după care îmi trăisem toată viața.
— „Și totuși… ai rămas? M-ai cerut în căsătorie știind cum arăt?” — l-am întrebat, vocea abia stinsă de frică.
El a zâmbit și mi-a atins obrazul ars cu o blândețe sfâșietoare.
— „Nu. Te-am cerut înainte să văd. Pentru că sufletul tău mi-a fost mereu clar. Dar când ți-am văzut chipul… mi s-a confirmat ce știam deja: că am în față o femeie mai frumoasă decât toate femeile pe care le-am cunoscut când aveam ochii sănătoși.”
Am plâns atunci cum nu mai plânsesem niciodată. Nu de tristețe. Ci pentru că, pentru prima dată, m-am simțit întreagă.
Timp de ani întregi, lumea m-a redus la o piele arsă și la o tragedie.
Ovidiu m-a văzut ca pe o poveste — și a ales să o iubească, cu tot cu răni, cu tăceri, cu rușine, cu speranță.
Acum, când ne plimbăm prin parc, îl țin de mână fără să mă ascund.
Oamenii se uită, unii cu milă, unii cu uimire, dar nu mai contează.
Pentru că eu știu cine sunt.
Și pentru că el m-a văzut — înainte ca eu să am curajul să mă văd singură.
Pentru că adevărata iubire nu e oarbă. E curajoasă.
Și vede ce restul lumii n-a învățat încă să privească.
