Telefonul i-a vibrat pe piept.
Marcus îl scoase cu mâinile tremurânde. Un mesaj nou, necunoscut expeditor:
„Te-au mințit. Caută dosarul ‘Echo-17’. Nu ai greșit tu.”
Inima i-a sărit o bătaie. Apoi alta.
Echo-17. Dosarul pe care nu-l mai găsise în ultimele 48 de ore. Cel care conținea toate semnăturile intermediare dintre Grand View și partenerii din Asia.
Exact în acel moment, ușa liftului de la capătul holului s-a deschis. Dinăuntru a ieșit o fetiță în rochie simplă, cu un ghiozdan uzat și părul prins în două codițe neglijente.
Avea în mână un carnețel mototolit și o cutie de carton.
– Domnul Marcus Wellington? – întrebă ea, cu o voce timidă.
– Da… eu sunt. Tu cine ești?
– Eu sunt Sofia. Am 8 ani. Și… cred că am ceva ce vă aparține.
Din cutie scoase o tabletă veche, cu sticla crăpată, dar care se aprinse la atingerea ei.
– Tati a lucrat cu dumneavoastră. Avea grijă de sistemul de arhivare. L-au concediat luna trecută. A spus că, dacă ți se întâmplă ceva… să îți dau asta.
Marcus luă tableta, de parcă ținea în mâini un vis uitat. Pe ecran apăru o arhivă criptată. Și în colțul din stânga – numele: ECHO-17.
Ochii i s-au umezit.
– Unde e tatăl tău acum?
Sofia privi în podea.
– Nu știu. A plecat să rezolve ceva și… nu s-a mai întors. Dar mi-a spus că trebuie să am grijă de asta. Că oamenii răi o vor distruge.
Marcus înțelese atunci. Nu era vorba doar despre bani. Era vorba despre o conspirație care îi distrusese cariera, viața… și poate chiar familia unui om nevinovat.
Se întoarse și păși din nou spre sala de conferințe.
Dar de data asta… nu ca un om învins. Ci ca un om care venise să arate adevărul.
