Nimic de cerut, nimic de oferit

— „Casa de vacanță am cumpărat-o fără mila voastră, și tot fără ajutorul vostru vom trăi mai departe!” — a tăiat scurt nora, ridicând ochelarii de soare de pe nas, ca și cum ar fi pus punct discuției.

Victor stătea lângă fereastră, butonând telefonul și răsfoind anunțuri despre terenuri și case de vacanță. De luni întregi el și soția lui calculau fiecare bănuț. Economiile creșteau încet, asemenea picăturilor de ploaie într-o găleată pe timp de secetă.

— „Uite, Maria, terenul acesta nu e scump” — spuse bărbatul, arătând ecranul. — „E mai departe de oraș, dar are o căsuță.”

Maria, care lucra serile ca croitoreasă, lăsă lucrul deoparte și se apropie. Mâinile îi erau obosite de atâta cusut, dar visul unei case de vacanță o făcea să rabde.

— „Mergem sâmbătă să vedem? Dar numai dacă drumul e bun. Ții minte ultima dată, când am mers prin noroi până la genunchi?”

Victor încuviință și adăugă anunțul la favorite. În doi ani de căutări vizitaseră zeci de proprietăți: ba prețul era prea mare, ba locul nepotrivit, ba vânzătorii se răzgândeau.

La serviciu, colegii lui Victor nu înțelegeau deloc pasiunea lui pentru grădinărit.

— „De ce-ți trebuie bătăi de cap cu pământul? Mai bine ți-ai lua o mașină mai bună sau ai merge într-o vacanță” — îl tachina șeful de atelier.

Nici acasă discuțiile nu erau mai ușoare. Doamna Valentina, mama lui Victor, strâmba din nas ori de câte ori Maria aducea vorba de teren și grădini.

— „O să vă chinuiți cu căsuța asta de vacanță. Mai bine v-ați lua un apartament mai mare. La vecini s-a eliberat unul cu trei camere” — bombănea bătrâna.

— „Valentina, noi vrem un colț de natură. Aer curat, liniște, să scăpăm de agitația orașului” — încerca să explice Maria.

— „Aer… mergeți în parc dacă vreți aer” — mormăia bătrâna ironic.

Și sora lui Victor, Ludmila, își dădea ochii peste cap la fiecare apel.

— „Chiar ai de gând să sapi pământul? Ai uitat că te doare spatele? Și Maria muncește destul, n-are nevoie de asta”.

Dar soții nu renunțau. Fiecare bănuț mergea într-un borcan de economii. Maria a renunțat la blugii noi pe care îi poftea de mult. Victor nu și-a schimbat ghetele vechi, deși talpa se crăpa. Vacanța au petrecut-o acasă, punând bani deoparte.

După încă șase luni, banii tot nu ajungeau. Atunci Victor a îndrăznit să-i ceară ajutor mamei.

— „Mamă, nu ne-ajung câteva sute de euro pentru casă. Poți să ne împrumuți? Promitem că-ți dăm înapoi până toamna”.

Valentina închise televizorul și se uită la el ca și cum i-ar fi propus să înghită un lămâi întreg.

— „Eu? De unde să am bani în plus? Medicamentele se scumpesc, facturile cresc. Descurcați-vă singuri.”

Victor plecă dezamăgit, iar acasă povesti Mariei. Ea doar oftă și îl mângâie pe umăr:

— „Lasă, ne descurcăm noi. Încă o slujbă pentru mine, niște munci de weekend pentru tine.”

Și așa au făcut. Maria s-a angajat ca femeie de serviciu într-o clădire de birouri, Victor muncea ca hamal în weekend. Oboseala îi apăsa, dar visul îi ținea în picioare.

Primăvara următoare, în borcan era în sfârșit suma dorită. Au găsit un teren de șase ari, cu o căsuță mică, un puț și câțiva meri tineri.

— „Îl luăm!” — strigă Maria, strângând mâna soțului.

Într-o săptămână aveau actele. Bucuria părea ireală.

Dar vestea a ajuns repede și la Valentina. Și, spre mirarea tuturor, atitudinea ei s-a schimbat brusc…

Valentina a apărut în vizită neanunțată, îmbrăcată mai aranjat ca de obicei, cu o pungă de prăjituri cumpărate și un zâmbet care părea adăugat peste un gust amar.

— Așa deci… v-ați luat casa voastră de vacanță, fără să spuneți nimic, — spuse cu un aer ușor ofensat.

Citește și

Bombă la FCSB! Laurențiu Reghecampf revine pe banca roș-albaștrilor

Citește și

Val de frig peste România. Când scad temperaturile și unde sunt așteptate primele ninsori

Victor ridică sprânceana, dar nu replică. Maria o invită înăuntru, politicos.

— Am vrut să ne convingem întâi că reușim. Nu voiam să ne bucurăm prea devreme, — răspunse ea, calmă.

— Mda… ați reușit. Fără ajutorul nimănui, din câte înțeleg.

Victor și Maria se priviră. Niciunul nu voia ceartă. Casa era mică, cu pereți proaspăt văruiți, și încă mirosea a lemn ud. Nu era loc pentru ironii.

Valentina se așeză pe un scaun de plastic și trase aer în piept.

— M-am gândit… poate aș putea veni și eu uneori. Măcar o dată pe lună, să mai scap de oraș. Îmi face rău aerul ăsta poluat. Și oricum, sunt singură.

Maria nu spuse nimic. Se uită la Victor. El clătină ușor din cap, nu din răutate, ci dintr-o înțelepciune care îi venise greu.

— Mamă, ne-ai spus foarte clar: „descurcați-vă singuri”. Și ne-am descurcat. Ai avut dreptul să nu ne ajuți. Dar nu ai și dreptul să vii acum, ca și cum am fi construit totul împreună.

Valentina închise gura și rămase cu privirea în pământ. Pentru prima dată în ani, nu mai avea replică.

— Nu vrem ceartă. Nici să ți se pară că ți-am întors spatele. Dar asta e casa noastră. O vizită, o cafea, o plimbare, da. Dar nu ca și cum ai avea un colț al tău aici.

— Am înțeles, — murmură bătrâna.

După ce a plecat, Maria a închis poarta cu un gest hotărât. Era primăvară. Merii tineri înfloriseră timid. Înăuntru, era liniște.

În acea seară, au ieșit în grădină cu două cești de ceai. Au stat pe banca de lemn, umerii atingându-se ușor. Nu vorbeau mult. Nu era nevoie.

Casa aceea, mică și greu obținută, nu era despre ziduri sau metri pătrați. Era despre o alegere dusă până la capăt, în doi.

Pentru prima dată, visul nu mai părea departe. Era acolo, sub picioarele lor.