Nu-mi amintesc cum am intrat în biserică.
Orga cânta marșul nupțial, oamenii zâmbeau, camerele făceau poze.
Eu nu auzeam nimic. Doar zgomotul metalic al monedelor și imaginea acelei priviri resemnate.
Fiul meu, Andrei, stătea la altar. Atât de frumos, emoționat, aproape tremurând de fericire.
O privea ca pe un miracol.
Iar eu stăteam în spate și simțeam cum inima mi se rupe între mândrie și groază.
După ceremonie, invitații s-au mutat în grădina unui mic castel transformat în restaurant. Muzică, șampanie, glume.
Ea — Elena, mireasa perfectă — râdea, dădea indicații ospătarilor, își aranja rochia.
Dar eu vedeam altceva: în spatele zâmbetului, un gol rece.
Am ieșit pentru câteva clipe afară, să respir.
Și acolo, lângă poarta din fier forjat, era același bărbat fără adăpost. Ținea în mână aceeași ceașcă mototolită.
Când m-a văzut, a zâmbit ușor.
— Nu vă faceți griji, doamnă, a spus blând. Nu am vrut să stric ziua nimănui.
Am vrut să-i ofer bani, dar el a clătinat din cap.
— Nu-mi trebuie. Doar… nu lăsați astfel de oameni să creadă că pot face orice.
Am simțit cum mi se înnoadă lacrimile în gât.
M-am întors înăuntru și m-am apropiat de fiul meu.
— Trebuie să vorbim, i-am spus încet.
M-a privit mirat, dar m-a urmat.
Într-un colț liniștit, i-am povestit totul.
A ascultat în tăcere. Apoi a spus doar:
— Mamă, știu. Am văzut cum l-a împins pe ospătar când a vărsat puțin vin pe masă. N-am vrut să stric ziua… dar acum înțeleg.
Cuvintele lui m-au tăiat în suflet.
Am rămas acolo, amândoi, fără să spunem nimic, în timp ce în sală se dansa primul dans.
Pe cer au început să cadă picături de ploaie — lente, clare, ca o curățare.
Petalele de trandafiri zburau în aer, iar eu simțeam că totul abia atunci începea.
Nunta continua, dar în inima mea știam: această poveste nu va avea un final fericit.
