Ceea ce a văzut l-a lăsat fără glas. Pe spatele Ancăi, acolo unde pielea ar fi trebuit să fie curată, se întindea o cicatrice neagră, conturată ca un simbol. Nu era o simplă rană, ci semăna cu un semn ars adânc în carne, parcă purtat de secole.
„Doamne… ce e asta?”, a întrebat el cu vocea stinsă.
Anca a închis ochii, lacrimile i-au umplut obrajii. „Am sperat că nu vei vedea în seara asta…”, a murmurat ea. „Tata a încercat să mă ascundă nu doar de tine, ci de toată lumea. Acest semn a apărut pe trupul meu când aveam şaptesprezece ani. Nu ştiu de unde, nu ştiu de ce. Medicii n-au găsit explicaţii. Dar în fiecare an, în aceeaşi noapte, cicatricea se înroşeşte şi arde ca şi cum focul ar renaşte în mine.”
Petru simţea cum sângele i se răceşte în vine. Îşi amintea strigătele lui Ion, încercările disperate de a opri nunta. Poate nu fusese doar ruşinea sau diferenţa de vârstă. Poate că ştia cu adevărat ceva ce alţii nu ştiau.
„Şi… ce se întâmplă după ce arde?”, a întrebat, luptându-se cu tremurul din glas.
„Uneori cad la pământ, alteori văd lucruri stranii, umbre care mă urmăresc. Tata spune că port un blestem al strămoşilor, ceva ce nu poate fi rupt decât printr-o iubire adevărată sau prin moarte.”
Petru a rămas nemişcat. În faţa lui nu stătea doar mireasa tânără, ci şi o enigmă teribilă. Însă, privind-o în ochi, a ştiut ce are de făcut. A strâns-o la piept şi a rostit: „Atunci vom înfrunta asta împreună. Nu voi fugi.”
În acel moment, cicatricea a început să pulseze, roşie ca jarul. Anca s-a prăbuşit în braţele lui, tremurând. Luminile lumânărilor s-au clătinat, umbrele de pe pereţi s-au lungit ca nişte siluete vii. Petru, disperat, a început să se roage cu voce tare, invocând numele Domnului, aşa cum îl învăţase mama lui.
Camera părea cuprinsă de un vânt nevăzut, uşa s-a trântit singură, iar geamul s-a crăpat. Anca ţipa, dar Petru o ţinea strâns, refuzând să o lase. „Nu eşti singură! Eu sunt aici!”
Şi atunci, brusc, cicatricea a început să se estompeze. Arderea s-a stins, iar simbolul a dispărut, lăsând pielea albă şi curată. Anca a deschis ochii, epuizată, dar eliberată.
În liniştea ce a urmat, Petru şi-a dat seama că iubirea lor a fost cheia. Nu blestemul îi despărţea, ci frica. Iar acum frica dispăruse.
Din acea noapte, semnul nu a mai revenit niciodată. Tatăl fetei, văzând cu ochii lui schimbarea, a încetat să se mai împotrivească şi şi-a cerut iertare.
👉 Povestea care a început cu groază s-a sfârşit cu iubire şi lumină. ❤️
