Clara a privit fotografia și a simțit cum o durere dulce-i se topește în piept. Acel băiețel o căutase. Nu o uitase.
„Tatăl tău știe că ești aici?” a întrebat ea cu voce joasă.
Radu a dat din cap în semn că nu. „Dar trebuia să vin. Eu știu că n-ai furat nimic, Clara. Știu.”
Cuvintele lui, simple și curate, i-au dat o putere pe care nu o mai simțise de zile întregi. L-a așezat la masă, i-a pus o cană cu lapte și i-a mângâiat părul.
„Mulțumesc, dragul meu. Uneori, e de ajuns să creadă un singur om în tine.”
Dar pacea aceea scurtă s-a sfârșit repede. După câteva ore, la ușă a apărut Adrian — îmbrăcat la costum, cu o privire încordată.
„Radu! Ce faci aici? Am înnebunit că nu te găseam!”
Când privirea lui s-a întâlnit cu cea a Clarei, s-a oprit. În ochii ei nu mai era supunere, ci o demnitate tăcută.
„Domnule Marinescu,” a spus ea cu o voce fermă, „n-am furat broșa. Și voi demonstra asta.”
Adrian a oftat adânc. „Sper să fie așa, Clara. Dar mama… e de neînduplecat. Trebuie să mergi la poliție mâine.”
„Acolo voi fi,” a răspuns ea.
A doua zi, sala de judecată era plină. Ziarele scriau deja: „Servitoarea hoțomană”, „Bijuteria dispărută din vila milionarului”.
Clara a intrat singură, cu spatele drept, în rochia ei simplă, gri. Toți o priveau.
Judecătorul a început audierea, iar Margareta, elegantă ca întotdeauna, a declarat cu glas tare: „Acea femeie mi-a furat amintirea de la soțul meu! Broșa era tot ce-mi mai rămăsese de la el!”
Când totul părea pierdut, avocatul Clarei a chemat următorul martor: Radu Marinescu.
Băiatul a pășit emoționat spre pupitru, ținând strâns fotografia mototolită.
„Spune-ne ce știi, fiule,” a spus judecătorul blând.
Radu a ridicat privirea și a spus: „Am văzut broșa în camera bunicii… după ce Clara plecase. Era pe covor, sub toaletă. Am vrut să-i spun tatei, dar bunica mi-a spus să tac, că altfel Clara nu se mai întoarce niciodată.”
Sala a amuțit.
Margareta a încremenit, iar Adrian și-a dus mâna la frunte.
Judecătorul a bătut cu ciocănelul: „Cazul este închis. Doamna Clara Popescu este nevinovată.”
Lacrimi i-au brăzdat obrajii Clarei. Nu pentru ea, ci pentru copilul care avusese curajul să spună adevărul.
După proces, Adrian a venit la ea afară, sub ploaia măruntă.
„Îți datorez scuze, Clara. Și mai mult decât atât… o viață întreagă de respect.”
Ea a zâmbit slab. „Nu-mi datorezi nimic, domnule. Mi-a fost destul să știu că adevărul a ieșit la lumină.”
Radu a alergat spre ea, cu fotografia în mână. „Acum o să te întorci acasă, nu-i așa?”
Clara s-a aplecat, i-a șters lacrimile de pe obraz și a spus:
„Casa e acolo unde există iubire, Radu. Și tu mi-ai arătat azi unde e.”
Și, pentru prima dată după mult timp, soarele a ieșit dintre nori. Iar în lumina aceea blândă, Clara a simțit că povara anilor de tăcere s-a risipit, lăsând în urmă doar pace.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
