Avocatul și-a curățat ușor gâtul, privind către mine și Clara.
— Domnul Duval a lăsat întreaga lui avere… dumneavoastră.
— Ce avere? — am întrebat involuntar, fără să-mi pot ascunde mirarea.
Jean-Luc a zâmbit calm, obișnuit probabil cu reacții ca a noastră.
— Timp de peste 40 de ani, Henri Duval a investit în acțiuni. Discret, consecvent, și cu o disciplină de militar. A păstrat totul într-un cont separat, pe care nu l-a atins niciodată. Valoarea totală, la data decesului: 2,4 milioane de euro.
Am simțit că mă așez înapoi pe canapea fără să vreau. Clara și-a dus mâna la gură.
— A… a lăsat totul nouă? — a șoptit ea.
Avocatul a încuviințat.
— Da. Cu o singură mențiune în testament: „Am trăit 20 de ani sub acoperișul fiicei mele și al ginerelui meu. Nu am contribuit cu bani, dar am economisit în tăcere, știind că într-o zi, poate, voi putea întoarce gestul lor de răbdare. Aceasta e recunoștința mea.”
Am rămas tăcuți minute în șir.
Toți anii de frustrare, tăceri și compromisuri au căpătat un sens pe care nu l-am putut înțelege decât atunci.
Omul pe care îl considerasem o povară… fusese, de fapt, cel mai tăcut și loial sprijin al familiei noastre.
