Operatorul de la 112 a răspuns după două tonuri.
„Vă rog, trimiteți imediat un echipaj. Soția mea e încuiată în dormitor. Țipă. Copilul meu e singur în casă.”
Vocea îi tremura, dar cuvintele îi ieșeau clare. A spus adresa din Ploiești, etajul, scara, tot.
Apoi a revenit în apel cu băiatul.
„Tati… încă țipă…” șoptea copilul.
Și atunci a auzit din nou.
Nu era o ceartă. Nu era o voce de bărbat. Nu era nimeni care să răspundă.
Era un țipăt de durere. Prelung. Frânt.
Și apoi un geamăt scurt.
Tatăl a simțit cum îi îngheață sângele.
„Cătălin, ascultă-mă. Du-te la ușa de la intrare. Încui-o. Pune lanțul. Și ia cheia cu tine.”
„Bine…”
Se auzeau pașii mici grăbiți.
„Acum stai lângă ușă și așteaptă poliția. Nu deschizi nimănui decât dacă spun eu la telefon că sunt ei. Înțelegi?”
„Da, tati.”
Minutele au devenit grele ca plumbul.
Tatăl mergea dintr-un colț în altul al camerei de hotel. Simțea că înnebunește. Să fii la sute de kilometri distanță când familia ta are nevoie de tine… era un coșmar.
După aproape zece minute, s-au auzit bătăi puternice în ușă.
„Poliția! Deschideți!”
„Tati, sunt aici!”
„Deschide, puiule. Sunt ei.”
Se auzeau voci de bărbați, pași grei, ușa dormitorului forțată.
O bubuitură.
Încă una.
Apoi lemnul a cedat.
Pentru câteva secunde a fost liniște.
O liniște care i-a oprit respirația.
Și apoi… un plâns.
Un plâns subțire. Nou.
Un bebeluș.
Tatăl s-a oprit din mers.
„Domnule?” s-a auzit o voce la telefon. Un polițist. „Soția dumneavoastră a intrat în travaliu. Se pare că nu a mai apucat să ajungă la spital. Am chemat ambulanța. E conștientă. Băiețelul e bine.”
Pentru o clipă, nu a înțeles.
„Travaliu?”
„Da. A născut acasă.”
În fundal, soția lui plângea.
Nu de durere.
De ușurare.
„Nu am vrut să-ți spun… că mai sunt două săptămâni până la termen… am crezut că e alarmă falsă…” șoptea ea.
Tatăl s-a așezat pe pat. Picioarele nu-l mai țineau.
Cătălin intrase în cameră când mama lui începuse să țipe. Ușa fusese încuiată din reflex. Iar durerile veniseră brusc, una după alta.
Copilul de șase ani rămăsese singur pe hol, cu inima cât un purice.
Dar nu fugise.
Nu se ascunsese sub pătură.
Își amintise ce-i spusese tatăl lui la aeroport.
„Tu ești bărbatul casei.”
Și a fost.
A scris mesajul.
A stat lipit de perete.
A ascultat.
A avut curaj.
Ambulanța a ajuns rapid. Mama și bebelușul au fost duși la maternitate. Sănătoși.
A doua zi, tatăl a luat primul zbor înapoi.
Când a intrat în salon, și-a văzut soția obosită, dar zâmbitoare. Lângă ea, un ghem mic înfășat într-o păturică albă.
Cătălin stătea pe scaun, cu pieptul umflat de mândrie.
„Tati, am avut grijă,” a spus el simplu.
Tatăl s-a aplecat și l-a strâns în brațe.
„Da,” a șoptit. „Ai fost mai curajos decât mulți oameni mari.”
În viață sunt momente când nu ai timp să te pregătești.
Când copilul tău devine sprijin.
Când o familie trece prin foc și iese mai unită.
În ziua aceea, un băiețel de șase ani a învățat ce înseamnă responsabilitatea.
Iar un tată a înțeles că, uneori, cel mai mare ajutor vine de la cele mai mici mâini.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
