Un adolescent a văzut o fetiță plângând singură pe peron… Dar ce s-a întâmplat când s-a apropiat a fost total neașteptat

— „Ține-l. Acum tu stai aici și plângi. Eu trebuie să plec.”

Înainte ca Mathis să poată răspunde, fetița a făcut stânga împrejur și a pășit spre peronul gol. Un tren vechi, de tip regional, se apropia încet, de parcă fusese tras din alt timp. Trenul nu era pe programul afișat. Nici nu semnalizase sosirea.

Ușile s-au deschis singure, cu un scârțâit greu. Fetița s-a urcat fără să se uite înapoi. Iar când trenul s-a pus din nou în mișcare și a început să se îndepărteze încet, Mathis a observat ceva care l-a făcut să scape ursulețul pe jos:

În fiecare fereastră, o altă copilărie uitată îl privea. Zeci de copii tăcuți, cu ochii goi, ținând în brațe aceiași ursuleți.

**

Timpul s-a oprit.

**

O bătrână care vindea reviste la colțul gării s-a apropiat de Mathis, l-a privit, apoi s-a uitat la urs.

— „Ai vorbit cu ea, nu-i așa?”
— „Cine?”
— „Fetița cu ursul. Apare o dată la câțiva ani. Caută mereu pe altcineva care să-i ia locul… Ai avut noroc că n-ai acceptat ursul.”

Mathis s-a uitat la jucărie: acum era udă, grea, și mirosea ciudat, ca un lucru abandonat de mult timp într-un loc rece.

A doua zi, nimeni nu-și mai amintea de trenul care nu era pe program.

Dar Mathis știa: dacă ar fi luat ursulețul… poate că el ar fi fost cel care călătorea tăcut spre nicăieri.