«Cum i-a adunat Iura pe toate „rudele” la masă și i-a trimis politicos să-și plătească datoriile»
– Catinca, despre ce bani vorbește el? – se revoltă Zoya Mihailovna.
– Cum ți-a putut trece prin minte să spui așa ceva? – o sprijini soțul, Andrei Evghenievici.
Iar Catinca își privea soțul, ușor șocată.
– Dar de ce o întrebați pe fiica dumneavoastră? – întrebă Iura zâmbind. – Banii nu sunt ai ei! Sunt ai mei! Doar că viața ei depinde foarte mult de acești bani!
– Tu ești soțul ei, ea e soția ta – rosti soacra –, deci tu trebuie să aduci bani în casă! De ce bagi mâna în buzunarele noastre?
– Aha! – zâmbi Iura și înclină ușor capul. – Deci, acum recunoașteți că noi suntem o familie separată? Și problemele noastre sunt doar ale noastre?
– Desigur! – confirmă socrul. – Așa a fost întotdeauna!
– Dar de ce, atunci când îmi cereați bani cu împrumut, susțineați că suntem cu toții o mare familie? – se interesă Iura.
– Ei bine, suntem o familie, desigur, – se bâlbâi soacra, – dar chestiunile financiare…
– Și atunci de ce veneați la mine după bani?
Zoya Mihailovna rămase blocată. Îl privi pe soț, dar Andrei Evghenievici ridica neputincios din umeri.
– Bine, mai gândiți-vă, – spuse Iura. – Continuăm cu ceilalți. Slavic!
– Dar de ce eu primul? – se revoltă fratele lui Iura. – Eu nici nu știu despre ce e vorba!
– Îți spun eu! – dădu din cap Iura. – Îmi ești frate. Ai luat bani de la mine cu împrumut! Acum vreau să mi-i dai înapoi! E clar?
– Ce? – se miră Slavic. – Îmi ceri bani mie?
– Ai ghicit ca niciodată! – spuse Iura. – Da, îți cer!
– Și de unde să-i iau? – Slavic își feri privirea.
– Ai împrumutat pentru a-ți dezvolta afacerea, nu? Nu știu ce-ai dezvoltat tu acolo, dar afacerea ta merge. Atunci scoate banii din ea, dă-mi ce-mi datorezi și continuă să muncești!
– Cum să-i scot? Atunci totul se prăbușește!
– Slavic, asta nu mă interesează! – rosti Iura. – Eu ți-am dat un credit. Fără dobândă, apropo! Tu i-ai băgat în afacere. Deci trebuia să înțelegi că banii trebuie returnați! A sosit timpul, chiar dacă recipisa pe care mi-ai scris-o e puțin expirată. Dar nu te îngrijora, încă o pot duce în instanță! Prescripția e de trei ani, iar deocamdată au trecut doar doi!
– O să mă dai în judecată? – strigă Slavic. – Ești normal? Tu ești fratele meu! Eu am crezut că nici nu vei păstra recipisa aceea! Suntem frați! Și nu era o datorie, era ajutorul fratelui mai mare pentru cel mai mic!
– Slavic! Nu cumva încurci lucrurile? – ridică vocea Iura. – De la început a fost vorba de un împrumut! N-aș fi vrut să-ți fac cadou jumătate de milion, chiar dacă mi-ai fi fost frate de trei ori! De altfel, tu ai insistat pentru recipisă! Eu am crezut în onestitatea și noblețea ta. Iar acum se dovedește că tu ai considerat mereu că e un cadou! Dacă n-ar fi existat recipisa, poate că așa ar fi fost – în sensul că n-aș fi avut ce să-ți cer! Dar așa, Dumnezeu însuși îți poruncește să-ți plătești datoria!
– Și ce fel de frate ești tu după asta? – se întoarse jignit Slavic.
– Un frate drept! – răspunse Iura. – Mai ales că atunci tu erai la nevoie, iar acum eu! Și nu-ți cer al tău, doar vreau să-mi iau înapoi ce e al meu! Și, dacă va fi nevoie, merg în instanță!
– Ei, du-te! – pufni Slavic.
– În regulă, – dădu din cap Iura. – Gândește-te! – Apoi se întoarse către ultima participantă de la masă. – Mătușă Lenuța, tema ședinței e clară sau să trecem pe fapte?
– Vai, ce-ai ajuns, – începu să plângă mătușa Lenuța, – lacom și rău! Bine că sora mea, mama ta, nu a trăit să vadă ziua asta! Dumnezeu s-o ierte, nu va vedea ce-a ajuns băiatul ei cel mare!
– Mătușă Lenuța, – silabisi Iura apăsat, – nu vă agitați prea tare! Și recipisa dumneavoastră trăiește! Abia așteaptă rândul ei. Și acolo termenul de prescripție încă mai are șase luni! Chiar și cu judecata, tot o să vă ia banii!
– Dar de unde să iau eu asemenea sume? – deschise ochii speriată mătușa Lenuța.
– Apartament fetei i-ați cumpărat? Da! Ați măritat-o? Da! Au locuit acolo tinerii? Au locuit! Apoi fata s-a despărțit? S-a despărțit! S-a întors la dumneavoastră? S-a întors! Apartamentul îl închiriați? Îl închiriați! Uite un venit neînregistrat, dacă nu o trimiteți la muncă! Sau apartamentul poate fi vândut, ca să nu-l vândă executorii pentru datorie!
– Vai, toate le știi! – mormăi mătușa Lenuța. – Spion!
– Doar îmi urmăream investițiile! – zâmbi Iura. – Păcat că erau fără dobândă. Dar asta o trec cumva cu vederea! Însă faptul că trebuie să-mi scot banii prin instanță – asta e prea de tot!
– Cum poți să fii așa? – strigă mătușa Lenuța și se întoarse.
– Și dumneavoastră aveți nevoie de timp de gândire? – întrebă Iura. – Gândiți-vă! Nimeni nu vă interzice! Dar dintre cei care au apucat să se gândească, s-au ivit idei?
Iura își aruncă privirea asupra fratelui, apoi asupra socrilor. Slavic, întors cu spatele, scobea spătarul scaunului cu unghia, iar socrii șușoteau și gesticulau către fiică.
Când a intrat în sufragerie, cu mapa de documente sub braț și privirea calmă a unui om care știe exact ce vrea, Iura nu a bătut obrazul nimănui. Doar a tras scaunul, s-a așezat și a deschis mapa. Cu grijă.
– Dragii mei, azi nu vorbim despre sănătate, vreme sau politică. Azi vorbim despre bani. Cei pe care mi-i datorați!
Toți au zâmbit crispat. Păreau că se așteaptă la o glumă. Dar gluma nu a venit. În schimb, a venit lista.
Cinci rude, patru recipise, două apartamente, un credit moral și multă amnezie selectivă.
Iura nu a ridicat vocea. N-a fost nevoie. Fiecare replică a lui a fost tăioasă ca un contract cu termen scadent depășit. Fiecare „dar noi suntem familie!” a primit răspunsul simplu:
– Perfect! Într-o familie, se restituie ce s-a luat. Cu atât mai mult când s-a cerut cu promisiuni scrise.
Când s-a ridicat de la masă, lăsând în urmă tăcerea groasă ca betonul neplătit, Iura a spus doar atât:
– Timp aveți. Nu mult. Dar aveți.
Și cu aceeași liniște cu care venise, a ieșit. Lăsând în urmă o familie… cu adevărat unită. De aceeași frică: termenul-limită.
