Ana își apăsă fruntea cu palma, încercând să-și adune gândurile. Nu era doar furia mătușii care o tulbura, ci și amintirile dureroase legate de tot ce lăsase în urmă la Viena. Voia cu orice preț să-și construiască o nouă viață în Lyon, fără umbrele trecutului, dar se părea că familia nu avea de gând să-i lase spațiu.
Telefonul vibra neîncetat, apel după apel, ca o picătură chinezească pe nervii ei deja întinși la maximum. La un moment dat, a decis să nu mai răspundă. S-a ridicat din pat, a tras jaluzelele și s-a așezat la birou, unde schițele pentru un nou proiect de arhitectură așteptau finalizate. Încerca să se concentreze, dar fiecare sunet al telefonului îi frângea firul gândurilor.
Deodată, un alt mesaj. Dar nu de la mătușa Elena. Era de la vecina de palier din Viena, o bătrânică blândă pe care Ana o ajutase adesea la cumpărături. Mesajul spunea sec: „O femeie și un bărbat bat cu pumnii în ușa fostului tău apartament și fac scandal. Am chemat poliția.”
Inima Anei se strânse. Știa cât de insistentă putea fi mătușa ei, dar să ajungă în punctul de a crea o asemenea scenă era de necrezut. Totuși, un zâmbet amar i se strecură pe buze: poate asta era singura cale prin care Elena avea să înțeleagă, în sfârșit, că nu mai face parte din viața ei.
În aceeași după-amiază, Ana primi un apel oficial de la poliția vieneză. Un ofițer politicoasă îi explică situația: rudele ei încercaseră să forțeze intrarea, convinsi că ea se ascunde în apartament. „Doamnă, v-aș recomanda să discutați direct cu ei, altfel vor continua să vă caute. Au spus că vor merge până la Lyon dacă e nevoie.”
Această veste o neliniști și mai mult. Imaginea mătușii Elena apărând la ușa micii sale garsoniere din Lyon o îngrozea. Știa că nu ar putea scăpa din nou doar cu scuze. Trebuia să ia o decizie.
Seara, Ana își turnă un pahar de vin și deschise laptopul. A început să scrie un e-mail lung, adresat nu doar mătușii, ci întregii familii. Scria cu sinceritate despre nevoia ei de libertate, despre presiunea constantă de a se conforma unor așteptări pe care nu le putea îndeplini și despre dorința de a-și clădi viitorul fără reproșuri. Fiecare cuvânt era ca o eliberare.
Când a terminat, a respirat adânc și a apăsat „Trimite”.
A doua zi, telefonul era tăcut pentru prima oară după mult timp. Niciun apel, niciun mesaj. Doar liniște. Ana se simțea ușurată, dar și puțin neliniștită. Oare tăcerea aceasta era semnul unei furtuni și mai mari? Sau, în sfârșit, familia înțelesese că trebuie să o lase să trăiască pe cont propriu?
Ana închise ochii și, pentru prima dată după mult timp, adormi fără frică.
