…Ușa bucătăriei se trânti de perete când tatăl Elenei intră grăbit, alertat de tonul ridicat al mamei sale. Cu cravata desfăcută și fruntea brăzdată de oboseală, se opri în prag. Privi scena cu o expresie nedumerită: Elena cu ochii mari și umezi, Margareta ridicată în picioare, cu un deget arătător gata să lovească aerul.
— Ce se întâmplă aici? — întrebă el, privind alternativ între cele două.
Margareta dădu ochii peste cap, jucându-și rolul de martiră:
— Copila asta, în loc să fie recunoscătoare, îndrăznește să-mi ceară mai multă mâncare, ca și cum aș fi bucătăreasa ei. Îți dai seama, dragul mamei? Ea să comenteze? În casa mea?
Elena îl privi pe tatăl ei, cu o ultimă speranță în ochi. Avea nevoie de un aliat. Avea nevoie de un părinte.
Dar el oftă și dădu din cap, obosit:
— Elena, știi că mama se străduiește… Poate nu trebuia să insiști…
Cuvintele acelea căzură greu, ca niște pietre. Elena simți cum ceva se rupe în ea. Nu doar inima. Încrederea.
Se ridică încet de pe scaun, cu farfuria în mână. Nu mai plângea. Avea ochii uscați, dar limpezi. Privirea ei, de copil care suferise prea mult pentru vârsta ei, părea brusc… matură.
— Atunci o să mănânc în cameră, dacă nu vă supără. – spuse ea cu o voce calmă, prea calmă.
Și plecă, fără să aștepte răspuns.
În acea seară, Elena stătea la fereastră cu farfuria aproape goală în poală. În minte, îi răsunau cuvintele mamei: „Fii puternică, fetița mea. Într-o zi o să plecăm de aici. Până atunci, ține capul sus.”
Privind cerul întunecat, presărat cu stele palide, și-a făcut o promisiune. Că într-o zi, când va fi mare, va avea o casă a ei. Una unde nimeni nu va fi flămând. Nici umilit. Nici lipsit de iubire.
Și că într-o zi, va vorbi din nou. Dar nu în șoaptă.
Va vorbi tare, clar și cu toată puterea inimii ei — pentru toți copiii ca ea.
