„— Mă puteți duce, vă rog? Și vă cânt în schimb!”
Fata, de vreo zece ani, stătea în fața mașinii — subțirică, îmbrăcată într-un palton vechi care fusese odinioară frumos. Cagulă cenușie îi acoperea aproape capul, iar din spatele ei se zăreau ochii mari, albaștri, care păreau să baladeze între uimire și speranță. O ființă fragilă… Dar cum reușeau să apară astfel de suflete?
Domnul Andrei, obosit și tensionat, își trase adânc din țigară, apoi o privi cu răbdare. Ziua fusese groaznică, și dispoziția lui, și mai rea.
— Unde vrei să te duc? întrebă el. — La satul Râșcoveni? Pe drumul ăsta, spre dreapta?
Fata făcu un gest hotărât cu mănușa uzată:
— Da, acolo. Nu am bani, dar… vă pot cânta!
Auzind asta, el ridică sprâncenele. Parcă viața îi spunea mereu „ia-o ușor”, dar tocmai ce ajunsese la limita răbdării.
— Ce faci tu aici, singură? întrebă, simțind cum i se trunk sentimentele. — Seara a venit, toamna e rece… Nu ți-e teamă să urci într-o mașină cu oameni necunoscuți? Unde e mama ta? Și tatăl?
Fetița inspiră cu o voce matură, care-i lăsă pe toți fără cuvinte:
— Mama e bolnavă. Tratează un diagnostic grav. Tatăl nu mai e. Eu am mers cu autobuzul să îi duc medicamenteaș centru. Am pierdut ultimul autobuz, trebuia ori să mă întorc pe jos, ori să dorm aici. Dar am ales să vin la dumneavoastră, pentru că ochii au părea buni. Și mașina… e frumoasă!
Cuvintele ei îi atinse sufletul. Bărbatul simți cum îi tresaltă ceva în interior:
— Te înțeleg… Am poate, câteva monede. Dar… degeaba ai bani dacă ești complet singur.
— Complet singură? întrebă fetița cu glas serios. — Ați zis dumneavoastră.
— Așa este. Dar tu… mi se pare că ești deosebită.
Atunci, portiera mașinii se deschise și apăru șoferul, Mihai, cu două pahare aburinde:
— Cafeaua, domnule? Putem pleca.
— În sfârșit, zise Andrei, ușor iritat. — Și nu chiar puțin cafea.
— Scuze, dar aici e un mic haos. Acum e gata… Plecăm!
— Bun. Bine.
Fetița, îmbrăcată în hăinuțele ei modeste, tremura, dar zâmbi:
— Vă mulțumesc. Dar fără cântec nu plec!
— Așa este, stai. Mergeți, Mihai. M-ai prins.
— Înțeleg, domnule.
Andrei încuviință. Mihai începu motorul, Andrei îi deschise portiera fetei:
— Haide… spune-mi cum te cheamă.
— Elena.
— Elena… nume frumos. Cântă, te rog.
Și ea începu. Cântă o melodie pe care el nu mai auzise de ani. O ode despre o prințesă blândă și fericită, cu părul de aur, spre care veneau prinți din toate regatele, doar pentru a o zări. Cuvintele păreau desprinse din alte vremuri — dar melodia îți umplea inima de dor. Un cântec pe care l-a învățat doar cineva cu legătură reală cu el.
Inima i se opri pentru o fractiune de secundă. O emoție puternică îi umplu pieptul până la refuz. Lacrimi i se adunară în colțurile ochilor.
— Cum… cum de știi cântecul acesta? rosti răgușit. — Spune-mi adevărul…
…Fetița l-a privit cu o seriozitate care părea prea matură pentru chipul acela copilăresc.
— Mama mi-l cânta în fiecare seară, domnule. A zis că e cântecul pe care i-l cânta el înainte să plece. Și că, dacă o să-l cânt destul de bine… poate o să-l audă iar.
Andrei simți cum i se scurge sângele din obraji.
Mâinile îi tremurau. Țigara căzu pe podeaua mașinii, uitată. Mihai încetinise, simțind tensiunea din tăcerea grea.
— Elena… Care e numele mamei tale?
— Lidia. Lidia Mărgineanu. A zis că poate n-o mai țineți minte… dar v-a iertat demult.
Aerul s-a rarefiat.
Douăzeci de ani în urmă, el plecase. Cu visuri. Cu frică. Cu egoism. Și lăsase în urmă o fată blândă cu ochi verzi și voce de catifea. Ea nu ceruse niciodată nimic. Doar o promisiune: „Să te întorci cândva, dacă poți.”
Iar el n-a putut.
Până acum.
Andrei închise ochii, încercând să nu se prăbușească sub propriul trecut.
— Lidia… trăiește?
— Da. Nu merge prea bine, dar zice mereu că o minune tot vine.
Și când a văzut că trebuie medicamente din oraș, mi-a dat banii și mi-a spus: „Poate drumul o să-ți scoată în cale pe cineva bun…”
Fetița zâmbi din nou. Ochii ei albaștri, identici cu ai mamei ei, îl țintuiau cu o blândețe ireală.
— Și cred că v-a scos.
Când mașina opri în fața casei modeste din Râșcoveni, Andrei nu mai era același om.
Mâinile lui atinse clanța cu o sfială pe care n-o cunoscuse nici în tinerețe.
Ușa s-a deschis încet.
Lidia, mai slabă, mai palidă, dar cu același zâmbet cald, îl privi.
Nu a spus nimic. Doar l-a privit.
Și după douăzeci de ani, o femeie care fusese abandonată și totuși nu se închisese niciodată, a rostit:
— Mi-era teamă că n-o să-ți mai recunosc ochii… Dar Elena mi-a spus că încă par buni.
