Dar apoi…
A început să-i vorbească. Însă nu ca o bunică grijulie, ci cu o voce joasă, aproape schimbată. Era o tonalitate pe care nu i-o auzisem niciodată.
— „Nu trebuie să-i spui mamei… Ai înțeles? Dacă spui ceva, vin aceia din perete. Și când vin… nu mai pleacă.”
Copilul a dat din cap, încordat, cu pumnii strânși în pătură. Mama s-a apropiat de el și i-a șoptit la ureche ceva ce nu am putut auzi. Dar copilul a izbucnit în plâns.
Atunci am ieșit din dulap, tremurând.
— Mamă, ce faci?!
S-a întors brusc. Ochii ei… erau complet goi, de parcă nici n-ar fi fost acolo. Ca niște fântâni uscate.
— Ce vrei să spui, draga mea? Ne jucăm. Tu ai spus să-l supraveghez, nu?
M-am apropiat de fiul meu, care s-a lipit de mine ca un pui de animal speriat.
— Mamă, ai nevoie de ajutor… Trebuie să vorbim cu un medic.
— Un medic? — a început să râdă. Nu era râsul mamei mele. Era sec, spart, ca un radio stricat. — Tu nu înțelegi… El nu e copilul tău. Eu doar încerc să-l protejez.
Mi s-a tăiat respirația.
— Ce ai spus?
— Tu ai murit în noaptea accidentului. Eu te-am adus înapoi. Dar nu pe tine… nu pe deplin. Copilul tău a venit altfel. Nu mai e al tău. E al lor.
Am fugit cu băiatul în brațe. N-am mai privit înapoi.
Final neașteptat:
Două zile mai târziu, o echipă de intervenție a găsit-o pe mama în casă. Singură. Vorbea cu un perete, pe care îl mângâia ca pe un copil.
Nu știau cum să explice ce-au găsit în dormitor: jucării care se mișcau singure, un perete acoperit cu desene făcute cu cărbune… și o pătură de copil, arsă pe margini, pe care scria, cu litere tremurate:
„Mami s-a întors. Dar nu e ea.”
