Schimbarea venise într-un fel ciudat, aproape mistic.
Totul începuse în urmă cu trei luni, în noaptea în care Elena pierduse o sarcină. Fără avertisment, fără dureri, doar o liniște grea care coborâse peste ea ca o ceață. Nimeni nu a știut, nici măcar bătrâna. A ținut-o în ea ca pe un blestem nemărturisit.
În acea noapte, însă, visase ceva. O fetiță, cu păr alb ca laptele și ochi cenușii, care stătea în mijlocul odăii și o privea. Nu plângea, nu cerea nimic. Doar stătea și o privea. Iar când Elena a vrut să o atingă, fetița a spus doar atât:
— „Mami… o să-l împing eu.”
Apoi s-a întors cu spatele și s-a topit în întunericul dintre sobă și ușă.
Elena n-a spus nimănui. Și-a dus doliul în tăcere, cu o durere împletită cu rușine și eliberare. Dar de atunci, Marko se schimbase. Nu radical, nu brusc, ci… subtil. Părea mai obosit, uneori confuz. Avea cearcăne adânci, tremura în somn. O dată l-a surprins plângând în pivniță, în fața unei oglinzi vechi, murmurând ceva în slavonă, de parcă se ruga.
Și apoi, în seara aceea… în acea noapte, s-a întâmplat.
— Ma-maaa… uuuh… — plânsetul se auzea clar acum, nu de sus, ci de jos. Din podea.
Elena îngheță. Nu, nu de frică, ci de recunoaștere. Era același sunet ca în vis. Ca atunci. Și apoi, o siluetă mică, abia conturată, ieși din umbra sobei. O fetiță desculță, cu rochiță veche de noapte și păr alb, încâlcit.
Nu părea speriată. Părea… hotărâtă.
Se apropie de pat și, cu o ușurință stranie, ridică o mână minusculă și îl împinse pe Marko în piept.
Atât. Doar o atingere.
Și trupul lui căzu brusc din pat, cu un sunet sec, greoi, ca un sac de pietre. Bătrâna de pe sobă nu se mișcă. Nici nu sforăia.
Elena sări, speriată. Se repezi lângă el. Îi atinse fruntea. Rece.
Marko nu mai respira.
Privirea Elenei se ridică încet, spre fetiță. Dar aceasta nu mai era. Dispăruse. În locul ei, doar o urmă de pași mici, ușor arse pe podeaua de lemn, duceau până la fereastra înghețată.
A doua zi, sătenii o găsiră pe Elena în fața casei, cu o mină senină, ținând un ștergar alb în mâini. Le zâmbi.
— A fost voia Domnului, le spuse. Marko s-a dus liniștit în somn. N-a suferit.
Dar când preotul veni să facă slujba și păși în cameră, se opri în prag. Toate oglinzile din casă erau întoarse cu fața la perete. Iar pe pervazul ferestrei înghețate, desenat cu degetul, stătea scris un cuvânt mic, tremurat:
„Mami.”
