Toți s-au aplecat instinctiv spre ea, ca și cum acel cuvânt ar fi fost o comoară îngropată sub ani de tăcere și praf. Aleptina și-a ridicat privirea spre Serghei, iar în ochii ei nu era furie, nici mirare — doar o blândețe adâncă, de parcă toți anii de durere fuseseră deja trăiți, plânși și iertați.
— Leșa…, a rostit ea, simplu.
Un fior a trecut prin sală.
Serghei și-a dus mâna la gură. Ochii lui s-au umezit brusc.
— Nu… Nu se poate… Tu ești…
— Da, — a spus Alea. — Tu ești copilul pe care l-am scos din flăcări.
În jurul lor, nimeni nu mai respira. Angajații care râdeau de ea își coborâseră privirea. Până și faxul s-a oprit din bâzâit.
Serghei a căzut din nou în genunchi, dar ea l-a oprit ușor.
— Ridică-te, copil drag. Ai crescut.
În zilele următoare, banca s-a schimbat. Serghei a cerut ca Alea să aibă biroul ei, o cameră cu ferestre largi și pensule noi. Nu mai era femeia de serviciu — era artista băncii, mentorul tăcut al celor care voiau să învețe empatia. Dar Alea nu vorbea prea des. Nici nu era nevoie.
Parfumul ei de lămâie rămânea în aer. Iar pe pereții băncii, acolo unde odinioară erau grafice reci și cifre, au apărut tablourile ei: flăcări, copii, iertare… și speranță.
Pentru că uneori, o singură voce care renaște poate schimba sute de inimi.
